În timpurile noastre, când conștiința se observă că nu se ridică la nivelul acumulărilor materiale, „deficitul” trebuie să fie compensat de prevederi legislative. Dar problema este că, la noi, legislația nu urmărește să echilibreze în mod real acest decalaj, ci se mărginește la încasarea de amenzi și taxe. Pe care antreprenorii le achită fără să-și modifice atitudinea.
În mod firesc, legislația ar trebui să oprească o activitate dăunătoare să se mai desfășoare, nu să facă comerț cu indulgențe. Fiindcă, reiterez, în momentul de față activitatea de încasare a impozitelor prevalează, în loc să fie subsecventă. Nu interesează pe nimeni dacă activitatea economică stagnează, antreprenorii se decapitalizează și renunță la locurile de muncă, ci doar câți bani se strâng la buget. Cu precizarea că legătura între legile ce se rezumă la încasarea unor taxe și lipsa schimbărilor la nivelul conștiinței este făcută de corupție.
E clar că nu prin amenzi trebuie guvernat, ci inteligent, cu ochii spre economia de piață. Și că e nevoie ca mixul de politici să permită atingerea unei situații în care conștiința și mentalitatea dictează asupra bunăstării, nu activitățile speculative.
Dar în loc ca guvernul să-și organizeze sistemul de impuneri în așa fel încât să le poată administra eficient, cheltuiește o cantitate apreciabilă de resurse pentru ca inspectorii să „descindă“.
Și acest fapt e cel mai bun argument că oamenii abilitați cu colectarea impozitelor par a fi mai mult angajați ai instituțiilor „de forță“ decât economiști.
Rezolvarea se poate găsi fără controale și „descinderi“ televizate și se numește impozit forfetar.
Cu alte cuvinte, așa cum la Istanbul se plătește o taxă, după care vânzătorii se pot târgui cum doresc cu clienții în magazine, la fel pot proceda și antreprenorii români, fără să le pese că sunt prinși că nu au tăiat bon fiscal, cât timp achită o taxă fixă.
După care, dacă firmele plătesc taxa forfetară ce nevoie mai au să depună bilanț? De ce trebuie să se cheme SRL? Și de ce e obligatoriu să aibă contabil? Contabilii au devenit importanți fiindcă i-a fost frică statului să nu fie furat, motiv pentru care a făcut „prohibită” flexibilitatea prețurilor și a complicat cadrul fiscal.
Din câte se vede, modelul german de fiscalitate nu se potrivește deloc României, ci mai degrabă cel turcesc, care e mult mai liberal decât „liberala” Uniune Europeană.
E natural ca un stat să nu perceapă un impozit procentual pe profit, căci nu e părtaș la business, ci o taxă fixă de funcționare.
Apoi, după ce agentul economic o achită, face ce vrea el. Se târguiește „ca la piață” în propriul magazin, primește câți clienți vor să-i calce pragul în club, fără să-i fie teamă că îi va fi activitatea întreruptă din cauză că n-a tăiat bon, totul e ca statul să guverneze inteligent, ca un capitalist, nu prin amenzi, ca un milițian.