Când în anul 2000 jurnalistul Cristian Tudor Popescu inventa cuvântul „traseist” pentru a-i descrie pe politicienii care-şi schimbă des partidul, lăsa pe afară o categorie de politicieni care, deşi au mai multe partide în „palmares”, nu se poate spune despre ei că au făcut-o intenţionat. Unii au fost excluşi din partide pe care nu voiau să le părăsească sau s-au trezit în alte formaţiuni în urma unor fuziuni sau sciziuni.
Ludovic Orban este printre foarte puţinii liberali care au avut doar carnet de membru PNL. Altora nu li se poate reproşa traseismul deşi au avut un trecut politic tumultuos. De exemplu, predecesoarea lui Orban la şefia partidului, Raluca Turcan, a intrat în politică drept membru PNL, dar în 2006 a fost exclusă odată cu Cristian Boureanu, ca membri ai facţiunii conduse Theodor Stolojan şi Valeriu Stoica, care aveau să fie şi ei alungaţi din PNL în timpul lui Tăriceanu. Toţi au contribuit la formarea Partidului Liberal-Democrat care, în 2008, avea să fuzioneze cu Partidul Democrat, fuziune din care a rezultat PDL. Când Crin Antonescu şi Vasile Blaga au decis subit să unească dreapta, în 2014, Turcan s-a trezit din nou în PNL, iar în 2017 a fost şefa celor care cândva au exclus-o. Şi liberalii mai vechi au trecut prin mai multe partide, în anii 90, când mişcarea liberală se pulverizase în diverse aripi aşa că Orban este o pasăre rară în politica de la noi. Codrin Ştefănescu a avut o carieră politică cu o istorie aproape ridicolă. Deşi a trecut prin trei partide, nu intră la categoria traseişti pentru că a reuşit performanţa să fie exclus de patru ori. Ştefănescu şi-a început cariera în PRM de unde a fost exclus în 2001 de către C.V. Tudor cu obişnuitul repertoriu de insulte al Tribunului, aşa că s-a îndreptat către PSD. Fiind un apropiat al lui Dan Ioan Popescu, Ştefănescu s-a trezit exclus când Mircea Geoană a început să epureze organizaţia de Bucureşti, în 2006. Nici a treia încercare nu a fost cu noroc, cea de la PC. După trei ani de şedere, a fost exclus odată cu generalul Mircea Chelaru pentru exprimarea publică a unor opinii care contraveneau politicii partidului. Subit, Vadim a uitat că altădată îl „alinta” pe Ştefănescu cu apelative precum „gunoi politic” şi l-a adus iar în PRM. „Marele fluviu patriot românesc îşi adună apele”, spunea atunci Vadim. După doi ani s-a răzgândit iar şi l-a mai dat o dată afară, pentru că „nu mai suporta porcăriile şi delirul mintal” cu care l-ar fi stresat colegul de partid. Aşa că Ştefănescu a zis să mai încerce o dată în PSD, iar soarta părea că-i zâmbeşte, ajungând chiar secretar general adjunct în perioada Dragnea. Însă relaţiile dintre cei doi s-au înrăutăţit la începutul anului, ajungând să se şuşotească iar pe la colţuri că pe Ştefănescu îl mai paşte o excludere.
Generalul Mircea Chelaru a intrat în politică în 2005, fiind desemnat direct preşedinte al PUNR, partid care a fuzionat ulterior cu PC, de unde a fost exclus odată cu Ştefănescu. În 2012, a candidat fără succes din partea PPDD, partid dispărut între timp. Acum încearcă din nou cu Partidul Neamul Românesc.
Preşedinte la trei partide
Daniel Constantin a devenit preşedinte de partid, la PC, la numai 33 de ani, însă acela pare să fi fost punctuul culminant al carierei sale. În 2015, PC a fuzionat cu Partidul Liberal-Reformator al lui Tăriceanu, fuziune din care a rezultat ALDE, iar Constantin a trebuit să împartă funcţia de preşedinte cu fostul premier. Anul trecut, a fost exclus după ce a încercat să amâne Congresul ALDE pentru a-şi consolida poziţia în partid, aşa că a trebuit să fondeze o nouă formaţiune, Pro România. Şi pe aceasta o conduce în tandem, de data asta cu Victor Ponta, însă nu pare să fi stârnit interesul scontat.
Tartorul traseiştilor
Gabriel Oprea a reuşit performanţa să fondeze un partid alcătuit aproape în exclusivitate din traseişti, UNPR, însă tehnic el nu intra în această categorie deoarece din PSD a plecat prin excludere, în 2009. Ca lider al UNPR a primit, fără nicio jenă, oameni veniţi de pe la toate partidele. Se pare însă că nu toţi cei care au venit în Uniunea au fost traseişti în mod voluntar, dezvăluiri din presă de după ieşirea din politică a generalului arătând că acesta nu doar momea oamenii altor partide, ci uneori se folosea de disperarea acestora. Astfel, Oanei Niculescu-Mizil i-ar fi promis că îi „rezolvă” dosarul de la ANI.