Cristina Bogdan a învățat să devină femeie trăind, iubind, citind și scriind. Cristina Bogdan cutreieră România și studiază thanatologia și iconografia morții - e curajoasă, parol! -, dar se întoarce mereu la Universitate pentru a (re)întineri printre studenții ei, pe care-i scaldă și-i îmbată în izvoare de cunoaștere. Cristina e iubită și mamă, iar de curând și-a lăsat la vedere inima de poetă. S-o ascultăm, dar, cum palpită.
- Jurnalul: Te-am regăsit, dragă Cristina, numai verb și vervă - ceea ce m-a bucurat. Ca să fiu sincer până la capăt, mi-ai părut îndrăgostită de-a binelea. Să fie acest entuziasm datorat volumului de poezii pe care-l am acum sub ochi - „inima hiperkinetică” (Editura EIKON, 2025)?
- Cristina Bogdan: Îndrăgostită am fost de când mă știu și așa nădăjduiesc să rămân până la final de linie (a vieții din palmă), de (ano)timp, de ființă-care-curge-înspre-moarte. Îndrăgostită de-a binelea, căci dragostea e cel mai bun și mai firesc ingredient al viului. Volumul e doar așezarea în cuvinte și tăceri a stărilor pe care îndrăgostirile mai vechi și mai noi le-au dăltuit în mine. Ca niște ape care mi-au spălat și mi-au modelat lăuntrul, iubirile ficționale și reale, toate cu doza lor de imaginar, de întâmplat și de neîntâmplat, mi-au sculptat piatra sufletului.
Ezitare, curaj și eliberare
- Felicitări din inimă pentru această carte-obiect minunat împodobită cu poeme atât de transparente și delicate, împodobită cu desene la fel de fine (semnate de pictorul Constantin Cioc)! Cum s-a înfiripat „inima hiperkinetică”, ori a fost tot timpul acolo, în fibra ta intimă, așteptând să-ți faci curaj s-o arăți lumii?
- Mulțumesc, mă bucur că o consideri o carte-obiect, așa mi-am dorit să fie. Iar desenele pictorului Constantin Cioc, prietenul meu de aproape trei decenii, nu sunt simple ilustrări ale poemelor, ci imagini care intră în dialog cu textele, oferind un soi de popasuri vizuale, în care să te odihnești puțin de cuvinte, atunci când devin prea sfredelitoare. Poemele sunt niște călătorii, iar oazele-desen te ajută să te reculegi ca să privești înspre lumile străbătute și lăsate în urmă, să le deslușești și mai clar contururile. E nevoie de curaj să scrii cu tine însăți, cu inima ta sau, pe alocuri, cu mintea coborâtă în inimă. Să practici un soi de hemografie, cum ar fi spus Nichita Stănescu. Și e necesar să ai și mai mult curaj ca să așezi apoi sub ochii cititorilor ceea ce ai încredințat hârtiei. Eu am ezitat mult înainte de a publica acest volum, m-am gândit că dacă n-am făcut-o la 20-25 de ani, poate ar fi mai înțelept să rămân la scrierile mele eseistice și științifice. Apoi pur și simplu mi-am dat voie să curg și pe acest făgaș, în deplină libertate. E nevoie de un declic la un moment dat, ca să-ți aduni curajul să faci acest salt, aparent fără parașută sau plasă de siguranță.
- Un salt îndrăzneț această „inimă hiperkinetică”, un salt care te-a dezvăluit, te-a completat și te-a limpezit nu doar în ochii cititorilor, ci și în propriii ochi. Ai avut titlul de la bun început sau s-a impus pe parcurs?
- De la bun început, pentru că el a apărut în urma unui consult cardiologic, pe care l-am efectuat în urmă cu câțiva ani. Am aflat atunci că prezint un sindrom de cord hiperkinetic și am decis treptat să transform această veste neplăcută într-o urmă frumoasă a trecerii mele prin lumea de sub cer.
- Tulburător…
- Eu nu cred că există cu adevărat lucruri rele în ceea ce experimentăm aici, doar priviri neguroase în care ne drapăm stările, bolile, aparentele neîmpliniri. Așa încât, am decis să-mi îmbrac cordul hiperkinetic în poezie și să-l metamorfozez într-o inimă care bate grăbit, nu din pricina unei maladii, ci datorită iubirii cu toate nuanțele ei. Iubirea e combustibilul perfect pentru viteza mare și neregulată a inimii.
Un bărbat norocos
- Ai conturat 52 de poeme, din care 51 (sper să nu greșesc), le-ai închinat, unul după altul, unor bărbați - scriitori, poeți, filosofi, pictori, apostoli, tați, bunici etc. -, unor iubiri imaginare, neîntrupate. 51 de iubiri și totuși una singură (reală): Bogdan. Cartea ta este, în fond, (și) o declarație de dragoste pentru bărbatul iubit nu doar cu inima și mintea, ci și cu trupul. Ce bărbat norocos, dăruit cu o asemenea femeie! Cum a primit bărbatul inimii tale hiperkinetice această carte-declarație, această deschidere înăuntrul tău?
- Ca să glumesc, nu știu cât de norocos se consideră el cu o iubită care plutește între atâtea iubiri, chiar dacă e conștient că sunt literare, ficționale. Oamenii au tendința să-și dorească exclusivitate, să se închipuie unicul subiect al iubirii celui pe care-l iubesc. Din fericire pentru el (și pentru mine, implicit), soțul meu mă știe de când eram o copilă (am fost colegi de liceu, la Colegiul național „Mihai Viteazul” din București) și mă iubește de pe la 17 ani, când m-a poreclit „Cristina-de-hârtie”, pentru că trăiam mai mult între filele cărților decât în realitate. Așa încât s-a obișnuit cu îndrăgostirile mele, pe care, în mare parte, i le-am transferat și lui în răstimpul acesta lung de când suntem împreună, în căușul lui „noi-fără-doi” (am obiceiul să îi citesc din cărțile care mă răscolesc sau să îi cer părerea despre obiectele de artă, filmele, piesele de teatru, muzichiile care lasă în mine un semn).
- Ce simbioză!
– Pentru el nu a fost o uimire cartea aceasta, cred că o presimțea de dinainte de a o așterne eu pe hârtie, pentru că el cunoaște ceva mult mai adânc decât cuvântul din titlul volumului, el chiar îmi cunoaște inima, adică izvorul oricărui text pus de mine în pagină. În felul cel mai adevărat și adânc al cunoașterii, singurul capabil să vadă dincolo de vizibil, care este dragostea.
„Dumnezeu-inimă-de-femeie”
- Să nu uit: mama primește, discret, într-un singur cuvânt, toată prețuirea ta (poeme închinate bărbaților - inclusiv tatălui -, da!, dar toate dedicate unei unice femei). Te-ai gândit și la ea când ai scris aceste poeme? A fost acolo, cu tine, ori tu ai luat-o de mână și ai așezat-o, scriind, în gândurile tale?
- Volumul este dedicat mamei, pentru că ea mă cunoaște și mă iubește de dinainte de a fi luat eu prima gură de aer în lumea asta, de pe când eram doar o așteptare îndrăgostită, care a prins apoi formă din ființa ei de lut și visare. Mama este pentru mine ființa miraculoasă care înțelege tot ce îi spui și simte tot ce încerci să-i tăinuiești, ba chiar și cele care sunt în tine deocamdată blurate, încețoșate. Nu am luat-o de mână ca să o așez în gândurile mele, ci acolo este dintotdeauna, nu mă despart de ea niciodată, nici nu cred că aș putea. Și să nu uităm că rădăcina tuturor iubirilor noastre este cea pentru mama, aici se află începutul din care învățăm cum să dăruim și cum să primim dragoste. Poate nu întâmplător în volum există și un poem intitulat „Dumnezeu-inimă-de-femeie”, dedicat unui teolog pe care îl citesc mereu cu bucurie (mai ales la începutul sau în timpul Postului Mare, căruia i-a închinat o carte minunată), Alexander Schmemann. Dincolo de acest aspect, să nu vă lăsați păcăliți, adesea poemele sunt dedicate unor bărbați, dar în spatele lor se întrevede umbra luminoasă a unor siluete feminine. Cel mai evident este, cred, în cazul poemului care-l aduce în prim-plan pe Martin Heidegger, prin intermediul dedicației, dar care vorbește încă din titlu - „banalitatea răului” - despre Hannah Arendt.
Cronologia unei iubiri
- Eu am început să citesc „Inima...” ta de la ultimul poem spre început. Și am găsit acolo patru versuri care mi-au dezmeticit curiozitatea pe care am s-o exprim în continuare. Mai întâi, iată stihurile: „Eu am fost mereu într-o ureche,/ tu mi-ai cumpărat cercei de tâmple,/ sperând tainic c-o să se întâmple/ să descind alene dintr-o frescă veche/ și, râzând, s-accept să îți devin pereche”. Acum, mirarea: sunt aceste versuri unele mai vechi, inserate apoi în poemul care închide cartea? Îmi par mai... tinerești. Chiar așa: ai folosit versuri iscodite mai de mult în crearea acestui volum? În cât timp ai scris, Cristina, aceste poeme? Sunt poeziile tale scrise ca un bilanț al vieții unei femei, unui om, ori ele au fost concepute, fiecare, la un anumit moment? L-ai descoperit pe Rilke, stop, ai scris poezia; l-ai devorat pe Andreï Makine, revelație, ai scris poezia și așa mai departe, până la Bogdan (cel de ieri și de azi) ...
- Ai intuit bine, sunt versuri din diverse perioade ale vieții mele, aglutinate după cum mi s-a părut că se potrivesc acum în povestea mea. Însă cele mai multe dintre texte au fost scrise în intervalul 2021-2025. Rândurile pe care le-ai evocat aici sunt mai vechi, așa cum sunt și altele din poemul final, „țesut din petice”, din frânturi, și dăruit soțului meu. Dat fiind că noi am fost prieteni de la 17 ani, am vrut să pun în acest lung poem - cu strofe ale mele (așezate în partea stângă a paginii), ale noastre (situate la mijloc) și ale lui (în partea dreaptă) - secvențe temporale diferite, dintr-o cronologie pe care doar noi o recunoaștem fără ezitare. O cronologie a poveștii noastre de iubire.
Înamorări
- Ingenios!
- Cu cei mai mulți dintre cei cărora le-am dedicat câte un text în carte am o istorie lungă de amor. Unele au început în copilărie (precum cea cu Gellu Naum, pe care am avut șansa să-l ascult vrăjită în casa bunicilor mei de la Comana; nu conta că nu înțelegeam toate cuvintele și trimiterile, felul lui de a vorbi, cu gesturi ample ale mâinii ce strângea tandru pipa, era absolut seducător), altele s-au țesut în adolescență (pe Rilke, de pildă, l-am descoperit la 14 ani, citind „Scrisori către un tânăr poet”; tot cam pe-atunci savuram paginile din „Micul Prinț”, „Citadela” sau „Pământ al oamenilor” și voiam să fiu vulpea sau floarea lui Antoine de Saint-Exupéry). De alții m-am îndrăgostit mai târziu, în timpul studiilor doctorale - e cazul lui Michel Vovelle, cunoscutul istoric al morții, cu care am avut și șansa extraordinară de a lucra pentru pregătirea tezei (vizitându-l la reședința lui de la Aix-en-Provence, unde am mâncat cea mai bună Tarte Tatin din viața mea, pregătită chiar de el), sau cu Vladimir Jankélévitch, pe care l-am descoperit în facultate și ale cărui lucrări le-am introdus ulterior în bibliografiile cursurilor mele. Unii sunt iubiri de maturitate, cum ar fi Nuri Bilge Ceylan sau Serghei Paradjanov, cu care m-am întâlnit abia după 40 de ani. La cei mai mulți mă întorc periodic, la unii săptămânal sau lunar (de pildă, la Apostolul Pavel, căruia îi citesc și recitesc epistolele, la Petru Creția, prin „Norii” căruia hălăduiesc frecvent, atunci când nu înot în apele „Oglinzilor” lui, în căutarea „Luminilor și umbrelor sufletului” sau la Rahmaninov, a cărui simfonie a doua mă obsedează literalmente).
Mame, fete și băieți
- „Femeie nu te naști, devii!” - cum ai ajuns să crezi în aceste cuvinte armonizate de Simone de Beauvoir?
- Pe două căi: în idee și în practică. În dimensiunea teoretică, datorită lecturilor mele din domeniul psihanalizei și al studiilor de gen. Am petrecut o vreme în preajma scrierilor lui Simone de Beauvoir, dar și în proximitatea unor autoare mai apropiate de noi, de pildă, m-am familiarizat cu teoriile enunțate de Nancy Chodrow (celebra sociologă și psihiatră americană, de origine iudaică, ce ne-a părăsit, din păcate, în toamna anului trecut). Spre deosebire de S. Freud, ea considera că a te simţi bărbat sau femeie (a te construi în acest sens) derivă din ataşamentul copilului mic faţă de mamă. Separarea sau ruperea de mamă intervine diferit la băieţi şi, respectiv, la fete. Băieţii învaţă treptat că e necesar să se desprindă de mamă, să nu fie efeminaţi pentru a nu fi incluşi în categoria „băiatul mamei”, să-și reprime dimensiunea empatică, recurgând la ceea ce studiile vor caracteriza prin sintagma „inexpresivitatea masculină”. La fel, m-au interesat studiile lui Carol Gilligan, o altă foarte cunoscută feministă din spațiul american, tot de origine evreiască. Ea s-a referit la modul în care se construiesc masculinitatea și feminitatea, în funcţie de imaginile pe care le au despre sine respectivele persoane. A subliniat diferența dintre o manieră preponderent egocentrică și una predominant altruistă de a percepe viața și realitatea, arătând că, de regulă, bărbaţii pun accentul pe realizările personale, în timp ce femeile se concentrează pe relaţiile interpersonale și evoluția lor.
Doamnele Cristinei
- Iată două autoare cu idei ce mi-au aprins curiozitatea. Îmi dă târcoale senzația că ai întreprins toate aceste cercetări pentru a înțelege mai bine bărbații, pe cel de lângă tine în special - greșesc?
- Nu greșești, nevoia mea de a înțelege și cealaltă jumătate a lumii (inclusiv a lumii mele) e foarte mare. La fel de mare ca și aceea de a înțelege jumătatea căreia îi aparțin - cea a femeilor. Iar fi femeie nu este (doar) un dat biologic, ci mai ales o devenire umană și culturală, pe urma unor modele comportamentale însușite (mai mult sau mai puțin conștient) și a unor alegeri. În practică, am intuit cel mai bine ce înseamnă să fii femeie atunci când m-am îndrăgostit și am trăit diversele faze ale iubirii. De aceea, am completat ideea lui Simone de Beauvoir, adăugând un simplu cuvânt, care oferă cheia acestui parcurs (pentru mine, cel puțin) - „nu te naști femeie, ci devii / iubind”. Și mi-am simțit feminitatea cu-adevărat întreagă atunci când iubirea s-a rotunjit sub semnul maternității.
- Sper să scrii o nouă carte de poeme, pe care să le închini doamnelor tale iubite. Că tot am adus vorba despre ele: cine sunt, Cristina, femeile care ți-au modelat viața, gândirea, sufletul?
- Mama, bunicile mele, străbunica mea, Ana (care a murit când aveam numai 7 ani, dăruindu-mi cea mai frumoasă imagine a unui om trecut dincolo și punându-mi astfel în brațe o curiozitate și o temă de cercetare pentru toată viața), profesoarele mele de română din școala generală și din liceu, în frunte cu una absolut specială, care și-a încheiat viața ca monahie, prietenele mele reale, dar și cele descoperite în cărți sau în arte - Regina Maria a României și Principesa Ileana (maica Alexandra), Hannah Arendt, Virginia Woolf, Simone de Beauvoir, Frida Kahlo, Marina Abramović și, mai aproape de noi, Elif Shafak, Chimamanda Ngozi Adichie, Narine Abgarian. Dintre poete, imediat mă vizitează Emily Dickinson, iar dintre scriitoarele de la noi, una pe care o îndrăgesc fără rest - Ioana Pârvulescu. Și alte doamne minunate (din diverse epoci istorice - Hildegard von Bingen, Teresa de Ávila, Simone Weil, Maica Maria Skobțova) pe care, cine știe, poate le voi așeza cândva într-o carte. Deocamdată ele apar și în aceasta - portrete de taină, în filigran, pe care trebuie să le descoperi ca pe niște pepite de aur ascunse în prundișul unui râu.
Esențe
- Dacă tot am înfășurat dialogul în jurul ei: ce-i iubirea, Cristina?
- O să mă folosesc de un răspuns pe care l-am găsit într-unul dintre romanele lui Elif Shafak, „Cele 40 de legi ale iubirii”, și care mi se pare elocvent, în toată ambiguitatea lui: „Iubirea nu poate fi lămurită, doar trăită. Iubirea nu poate fi lămurită, și totuși lămurește totul”. Cam așa cred și eu. În plus, iubirea nu se declină la fel pentru toți oamenii. E o făptură stranie, străvezie, care ia forma celui ce se lasă trăit de ea. E ca în cazul parfumurilor, care miros la fel atunci când sunt pulverizate pe testere de hârtie, dar capătă accente diferite când sunt combinate cu amprenta olfactivă a încheieturii unei mâini. Câte mâini, atâtea nuanțe de parfum. Câți oameni îndrăgostiți, atâtea feluri de iubire. Infinitezimal diferite, însă perfect distincte. Și tocmai asta cred că e frumusețea. Recunoaștem în iubirile noastre un aer de familie, însă fiecare are un ceva al ei și doar al ei. Și aș adăuga, în cuvintele lui Petru Creția, în care, de asemenea, mă recunosc perfect: „O iubire are o esență a ei, făcută din esența tuturor iubirilor și din încă ceva, care o face să fie într-un fel anume. Ea trăiește în timp și în întâmplările lui, se află într-un loc anume, înconjurată de celelalte locuri ale lumii. Are o bucurie a ei și o durere a ei care îi destăinuiesc esența. Și are cuvintele care s-o spună”. Finalul acesta - „are cuvintele care s-o spună” - e foarte important pentru mine. Căci iubirile se întrupează și prin gestul așezării lor în cuvântul rostit sau scris. Nu întâmplător volumul meu se deschide cu un citat din Hélène Cixous - „A iubi, a scrie, inseparabile. A scrie e un gest al iubirii. Gestul”.
Limpeziri
- De ce scrii, Cristina-de-hârtie? Ce-ți oferă scrisul? Ce-ți ia pentru totdeauna?
- Scriu pentru că nu pot altfel. Aș putea însă să nu public, dar la scris nu aș putea renunța. E felul meu de a înțelege lumea. Așa cum pricep mai bine un text sau un context atunci când încerc să-l explic studenților mei, la fel mi se luminează lumea din lăuntru sau din afară dacă o distilez în idei picurate din alambicul minții pe foaia de hârtie. Așadar, scrisul îmi oferă un soi de limpezire a minții și a inimii. Dar asta nu înseamnă că e ceva ușor în acest proces. Dimpotrivă, e un travaliu, în cel mai concret sens al cuvântului. O naștere dureroasă împreună cu fiecare idee care rănește albul paginii. Scrisul este o lamă cu dublu tăiș: îmi oferă constant sentimentul că mă adâncesc în mine, că descopăr alte încăperi prin galeriile subterane, dar și insatisfacția de a conștientiza cât de multe mai sunt de cercetat, de desțelenit și de străluminat. De fiecare dată când închei un text am o masivă stare de disconfort. Știu că îl puteam scrie și altfel, dinspre un alt unghi al ființei, cu o privire care să îmbrățișeze diferit realitățile. Niciodată nu sunt mulțumită de vocea textului, pentru că ea nu reușește să fie suficient de încăpătoare încât să cuprindă toate vocile care se împletesc în auzul meu lăuntric, străbătut de muzici polifonice. Îmi dau seama că scriind asta pot părea nebună de legat, dar, sincer, nu-mi pasă.
România - fețe-fețe
- Să știi că și eu simt la fel și nu-mi bat capul cu ce-ar putea gândi unii și alții.
- Cred că toți avem, indiferent dacă le recunoaștem sau nu, dacă le conștientizăm și exersăm sau nu, o sumedenie de voci interioare.
- Fără îndoială… Altă mirare: cum arată România ta, Cristina? De unde vine și încotro se îndreaptă?
- Am mai multe Românii, nu doar una. Vine dinspre comunism, că atunci m-am născut și am început treptat să înțeleg lumea din jurul meu, dar are rădăcini mai vechi și mai frumoase. Colindând mult prin țară, în răstimpul cercetărilor mele de teren pentru studiile de thanatologie și iconografia morții, am trăit simultan în mai multe secvențe de istorii suprapuse, de peisaje naturale și de imagini ale așezărilor umane în continuă schimbare. E ca și cum aș fi mușcat dintr-un tort cu toate straturile lui, iar la final gustul rezultă din amestecul de texturi și arome ascunse în el. În plus, România mea are și scânteierea perioadei monarhice, despre care mi-au povestit bunicii și pe care, după venirea Regelui Mihai în țară, am început să o descopăr și pe cont propriu. Cel mai adesea, România mea e tânără, zâmbește din colțul gurii studenților și masteranzilor pe care-i întâlnesc an de an, cu vârste cuprinse între 18 și 25 de ani. Dar e uneori și foarte obosită și ridată, pitită în trăsăturile bătrânilor din sate și cătune îndepărtate de tumultul marilor orașe, cu care am avut șansa să stau la povești.
- Atotcuprinzătoare Românii.
- România mea e risipită prin librării și muzee, dar și pe coclauri, prin bisericuțe dărăpănate și uitate de oameni, niciodată de Dumnezeu. Are chipul de hârtie al scriitorilor pe care-i iubesc, cel de piatră, de lemn, de cărămidă sau de fier forjat al arhitecților pe care-i respect, și, mai ales, are trăsăturile fiicei mele, Maria, plecată să studieze în Olanda, la Amsterdam. România mea e și aici, și peste hotare, îi iau zilnic pulsul cu îngrijorare, îi urmăresc tensiunea ridicată (amplificată uneori de rețelele de socializare) și, sinceră să fiu, nu pot spune exact spre ce se îndreaptă. Important e să rămână europeană, cu toate valorile și standardele care derivă de aici. Cu un modus vivendi aparte, specific europenilor (lucru pe care l-am conștientizat mai acut după ce am avut șansa să călătoresc în diverse colțuri ale lumii). Și îmi doresc pentru țara noastră să pună mai mult, mult mai mult accentul pe educație, la toate nivelurile ei. Sistemul nostru educațional trebuie reformat din temelii, la toate etajele lui, ținând cont de modele mai bune și mai sănătoase care există în lumea occidentală.
- Gata cu mirările (mai am, dar nu le pot exprima aici), te aștept cu poemele închinate doamnelor. Poteci luminoase să deschizi, Cristina!
- Mulțumesc pentru întrebări și pentru urarea finală, să ai rostul aurit!
Biobibliografie
Cristina Bogdan (n. 1976, București) este scriitoare și conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București, al cărei prodecan și decan a fost în perioada 2016-2024. Specialistă în istorie și antropologie culturală (cu un doctorat în co-tutelă româno-franceză), a publicat numeroase studii în aceste domenii și a coeditat 10 volume colective, apărute în România, Franța și Germania. A scris Imago mortis în cultura română veche (secolele XVII-XIX) și Moartea și lumea românească premodernă. Discursuri întretăiate (Editura Universităţii din Bucureşti, 2002, respectiv, 2016), cel de-al doilea volum fiind nominalizat la Premiile Observator Cultural (2017). A fost editorul-șef al revistei culturale „OPT motive”, devenită, ulterior, „Ficțiunea” (2020-2024).
Purtătoare de torță olimpică
A publicat proză, eseuri și poezie în antologii și volume colective apărute la Editurile Humanitas, Paralela 45, Vellant, Litera, Eikon, Peter Pan și Cărțile Tango. A scris eseuri pentru revistele „Dilema”, „Cultura”, „Observator cultural”, „Infinitezimal”, „OPT motive / Ficțiunea” ș.a. În 2010 a primit titlul de Profesor Bologna, din partea Asociației Naționale a Studenților din România, iar în 2012 a fost unul dintre cei 5 români desemnați prin campania Eroi locali. Pasiuni care schimbă vieți să poarte Torța Olimpică, cu prilejul Jocurilor Olimpice din Marea Britanie. Anul 2025 a marcat debutul în poezie, cu volumul inima hiperkinetică (Editura EIKON).
„Îndrăgostită am fost de când mă știu și așa nădăjduiesc să rămân până la final de linie (a vieții din palmă), de (ano)timp, de ființă-care-curge-înspre-moarte”, Cristina Bogdan, poetă
„Titlul (inima hiperkinetică) a apărut în urma unui consult cardiologic, pe care l-am efectuat în urmă cu câțiva ani. Am aflat atunci că prezint un sindrom de cord hiperkinetic”, Cristina Bogdan
„Iubirea e combustibilul perfect pentru viteza mare și neregulată a inimii”, Cristina Bogdan
„Scrisul este o lamă cu dublu tăiș: îmi oferă constant sentimentul că mă adâncesc în mine, că descopăr alte încăperi prin galeriile subterane, dar și insatisfacția de a conștientiza cât de multe mai sunt de cercetat, de desțelenit și de străluminat”, Cristina Bogdan
„Cel mai adesea, România mea e tânără, zâmbește din colțul gurii studenților și masteranzilor pe care-i întâlnesc an de an”, Cristina Bogdan
„România mea are trăsăturile fiicei mele, Maria, plecată să studieze în Olanda, la Amsterdam”, Cristina Bogdan