„Fiu al unui moșier scăpătat cu origini aromâne și al unei grecoaice cu temperament artistic, licențiat la Sorbona, dar întors în târgul Ieșilor, debutant (datorită simpatiilor socialiste și fratelui Constantin D. Anghel, lider social-democrat) la «Contemporanul» lui Constantin Dobrogeanu-Gherea și în volum cu traduceri din Paul Verlaine, Dimitrie Anghel devine cunoscut ca «poet al florilor» prin monografia parnasiană În grădină, grădină «boierească», unde fiecare floare are parte de un portret estetico-moral”, sesiza criticul și istoricul literar Paul Cernat în prologul unui crochiu dedicat poetului moldovean.
A pus bazele Societății Scriitorilor Români
Facem loc, în continuare, minibiografiei cernatiene: „Dimitrie Anghel a fost unul dintre inițiatorii Societății Scriitorilor Români (1908). Activitatea de redactor la «Sămănătorul» lui N. Iorga și I. Chendi nu e întâmplătoare, dată fiind compatibilitatea dintre paseismul idilic moldovenesc și nostalgiile estetismului decadent. Multe din prozele sale lirice și evocatoare reunite în volumele Povestea celor năcăjiți, Fantome, Portrete, Triumful vieții, Oglinda fermecată, Steluța ș.a. sunt delicatese ale simbolismului autohton, la același nivel cu producția lui Arghezi și Mateiu Caragiale pe care-o anunță”.
Scenă cu împușcături
În completare: „Omul era un seducător nevrotic, cu temperament capricios și instabil. Îndrăgostit cu năbădăi de soția sa Natalia Negru, aka Helianta, pe care i-o «furase» sfiosului amic și coleg Șt.O. Iosif, o rănește din greșeală într-o criză de gelozie, apoi se împușcă”. Mărturia femeii a fost păstrată. Iat-o: „Azi-dimineață, pe la ora 10.30 a.m., eu fiind îmbrăcată, iar soțul meu în pat încă, am luat hotărârea de a pleca de la vie, zicând soțului meu să mă duc în apropiere, la via părinților mei, pentru a spune tatălui meu ca să intervină la divors, și când am pus mâna pe clanța ușii pentru a deschide ca să ies afară, soțul meu, care de obicei purta asupra sa revolver, a luat revolverul, ce se afla lângă pat, pe măsuță, și a tras un foc asupra mea, astfel că în durere am căzut jos, iar dânsul imediat, sculându-se din pat și cum era dezbrăcat numai în cămașă, a venit la mine și, ridicându-mi rochia, a cercetat că sunt împușcată, astfel că imediat mi-a pus o compresă rece și punându-se în pat și-a descărcat un foc de revolver și asupra sa”. Și cu asta, basta!
Scriitorul-valiză, un unicat
Revenind la acuarelele lui Paul Cernat:„ În colaborare cu Iosif, Anghel «formase» în anii anteriori un scriitor-valiză, A. Mirea, autor al unei întregi opere (caz unic în literatura română): Caleidoscopul lui A. Mirea (cronici umoristice rimate), Cireșul lui Lucullus (proză poematică), feeria dramatică Legenda funingeilor, comedia Cometa ș.a.”. În plus: „Dimitrie Anghel a fost și un bun cunoscător de poezie romantică și simbolistă, traducător avizat din poeți francezi și germani”.
Povestea stranie a unui triunghi amoros
„Despre triunghiul amoros Ștefan Octavian Iosif - Natalia Negru - Dimitrie Anghel s-au așternut multe rânduri, nu numai fiindcă dragostea a doi scriitori pentru aceeași femeie a reprezentat dintotdeauna un motiv întemeiat de a captiva lumea literară și publicul larg, cât și pentru că povestea lor a fost, cu adevărat, palpitantă”, evoca Daniela Băbu, muzeograf la Muzeul Național al Literaturii Române din București. „Din 1904 până în 1911 Natalia Negru a fost căsătorită cu Șt.O. Iosif, cu care a avut o fiică. La câteva luni după divorț, ea avea să accepte o nouă cerere în căsătorie, devenind soția lui Dimitrie Anghel”, mai amintea Daniela Băbu.
Moarte cu repetiție
Mai mult: „Anghel, cel mai bun prieten al lui Iosif, omul căruia i se confesa și cu care avusese, de altfel, colaborări literare, făcuse (cine știe de când!) o pasiune nebună pentru Natalia. Și cum unele iubiri nu se sting decât odată cu moartea, Șt.O. Iosif avea să moară în 1913, la 37 de ani, iar Dimitrie Anghel, un an mai târziu, la vârsta de 42 de ani, sinucigându-se pentru «femeia fatală», într-un acces de gelozie și disperare, după tentativa reușită de a o împușca. Supraviețuind rănii provocate, Natalia Negru va trăi 79 de ani, suportând stigmatul iubirilor ei, prin scris”.
Scrisoare veche de-un veac
Nu în ultimul rând: „Scrisoarea centenară (n.r. - din imagine) (păstrată în depozitul de manuscrise al Muzeului Național al Literaturii Române din București) ne oferă posibilitatea să întrezărim frânturi de imagini ale celor trei, pe care i-a unit nu doar o pasiune carnală, morbidă, ci și harul scriitoricesc. Epistola este trimisă în 28 decembrie 1921 de Constantin D. Anghel, fratele lui Dimitrie Anghel, Nataliei Negru. Dintru început se observă că tonul cumnatului este sobru; i se adresează protocolar, îi comunică pe scurt doleanțele, semn că legătura lor era strict conjuncturală”, evidenția muzeografa Daniela Băbu.
Înțelegerea propusă de fratele poetului
Despre ce este vorba în scrisoare? „Fiindcă expeditorul știa că destinatara făcea demersuri pentru o reeditare a operelor primului ei soț, îi sugerează să se ocupe împreună și de scrierile lui Dimitrie Anghel: «Socotesc că o înțălegere între noi s’ar impune în ceea ce privește retipărirea partei comune literare a celor doi colaboratori». În acest scop, îi recomandă o întrevedere cu Constantin Sfetea (unul dintre directorii Editurii Cartea Românească), pe care îl anunțase despre proiect: […] «Căruia i-am lăsat toată latitudinea din parte-mi, pentru a tranșa cu Dvoastră». Finalul este scurt: o asigură de stima lui, semnează și lasă adresa”. Efectul? „În următorii trei ani apăreau pe rând la Cartea Românească, sub îngrijirea lui C.D. Anghel, edițiile post-mortem ale lui Dimitrie Anghel, Poezii. Opere complete și Proză. Opere complete”.
București, un poem în proză
De remarcat că Dimitrie Anghel n-a fost doar un poet sensibil, ci și un prozator fin. Drept mostră (savuroasă!) - o evocare a zborului aviatic al lui Blériot din 1909 („Alaiul vechiturilor”): „În București, când a zburat pentru întâia oară Blériot, am avut și eu norocul să-l văd, și notez pentru mai târziu ciudata priveliște ce o înfățișa capitala noastră în ziua aceea”. Cum arăta Bucureștiul? Fascinant! „De pretutindeni, de prin mahalale și vecinătăți - nota Anghel - , poporul s-a trezit de mânecate, să vie să vadă pasărea-om. Și atunci, vehiculele cele mai extraordinare, căruțele cele mai ancestrale, tot ce, în sfârșit, poartă roți și copite a fost scos la iveală, și atunci numai mi-am putut da seama ce repede pas a făcut civilizația”.
„Da’ greu somn am dormit!”
Mai departe: „Era o adevărată procesie, un nesfârșit monom de lucruri eteroclite, cel mai bizar caleidoscop retrospectiv al tuturor mijloacelor de comunicație. Scuturate de praful ce le acoperea de cine știe câte decenii, vechile rădvane, cu mușamalele coșcovite de ploi și cu pernele mâncate de molii, au duruit mirate văzând lumina soarelui. Diligențe hârbuite care au stârnit atâția nouri de praf în vremea lor, ducând cu ele atâtea vești bune și rele, vechile diligențe, care au semănat poate atâtea leșuri de cai morți de-a lungul drumurilor, zgomotoasele bunici ale frumoaselor trăsuri de astăzi, care scârțâiau pe arcurile lor neelastice și dârdâiau din geamuri pe caldarâmul sunător al orașelor când intrau în pocnetele de bice ale surugiilor, au ieșit și ele, privind cu ochii lor somnoroși civilizația și au scârțâit prelung, având aerul de a spune: «Da’ greu somn am dormit!».
Care cu boi, rădvane, cabriolete, brecuri
Încă un strop de răbdare: „Și iată și vechile tramcare, de cari stă legat numele lui Toma Blîndu, încăpătoarele căruți în care s-au plimbat toți bucureștenii și care mai ies la iveală și astăzi, prefăcute în sănii, când sunt zăpezile mari; și iată și popularul car cu boi, venind legănat și domol, cu siguranța că tot va ajunge odată și el, oricât de repede ar merge ceilalți. Docare și faetoane de gală a cine știe cărui Moruzi sau Răznovanu, brecuri și cabriolete demodate, ce nu se mai văd încă decât în stampele lui Szathmáry, cupèle și landouri în care și-a făcut intrarea cine știe ce prinț ori ambasador străin, bihunci și câte poți să-ți imaginezi și să visezi, numai reprezentantul faimoaselor chaise à porteurs nu erau, toate fiind acum rechiziționate și adaptate pentru paraliticii din spitaluri ori sanatorii”.
Pasărea măiastră a spintecat albastrul
Aproape de final: „Veneau apoi vehiculele moderne, năstrușnicii muscali cu droștele lor, trăsurile de casă cu vizitiii și valeții lor severi și bine gulerați, furgoanele militare, serviciile de ambulanță cu steaguri albe, bicicletele cu roțile strălucitoare, tandemuri, triplete, cuadruplete și, în sfârșit, toate mărcile automobilelor și toate reprezentantele benzinei. (...) Erau toți reprezentanții trecutului față de viitor, o decădere în fața unei apoteoze. Și peste zgomotul acesta surd, peste lumea aceasta curioasă de rămășiți, peste moaștele și fosilele atâtor vremuri, cari veniau să vadă din toate depărtările mahalalelor și împrejurimilor, pasărea măiastră s-a ridicat și a spintecat albastrul, spunând povestea vremilor viitoare”.
151 de ani s-au împlinit în această vară (16 iulie) de la nașterea lui Dimitrie Anghel, unul dintre cei mai importanți poeți simboliști ai României
„Fiu al unui moșier scăpătat cu origini aromâne și al unei grecoaice cu temperament artistic, licențiat la Sorbona, Dimitrie Anghel devine cunoscut ca «poet al florilor»”, Paul Cernat, istoric literar
„Omul era un seducător nevrotic, cu temperament capricios și instabil”, Paul Cernat, istoric literar
„Șt.O. Iosif avea să moară în 1913, la 37 de ani, iar Dimitrie Anghel, un an mai târziu, la vârsta de 42 de ani, sinucigându-se pentru «femeia fatală», într-un acces de gelozie și disperare”, Daniela Băbu, muzeograf