„Fiu al unui cizmar mort pe frontul Primului Război Mondial, școlit la adventiști (unde îl trimisese tatăl vitreg, zidar neoprotestant), Dimitrie Stelaru debutează ca poet în revista Institutului Biblic din Stupini, lângă Brașov, oraș în care editează, sub semnătura D. Orfanul, primul său volum, Melancolie (1935). Nemaisuportând regimul de restricții, evadează; e, pe rând, brutar, zidar, hamal în Gara de Nord, vagabond dormind pe străzi și în ganguri, ca alți poeți damnați. Tom Waits (n.r. - muzician și actor american) n-ar fi ratat întâlnirea cu el...”, aprecia criticul și istoricul literar Paul Cernat în ochiul unei minibiografii închinate lui Dimitrie Stelaru. Facem loc, mai departe, acestui crochiu literar: „Dimitrie se lansează în publicistică și continuă să publice plachete («Abracadabra», 1937, «Preamărirea durerii», 1938), distibuite gratuit de autor sub formă de foi volante. Pseudonimul care-l consacră i se datorează amicului Eugen Jebeleanu. Membru, în 1941-1942, al grupării Albatros (sub conducerea lui Geo Dumitrescu), publică în revista omonimă poemul «Noaptea geniului»”.
Și-a înscenat propriul deces
Mai mult: „Ajunge și la Cenaclul Sburătorul, unde muribundul E. Lovinescu vede (și) în el «poetul necunoscut», semnându-i o «Plachetă de poet nou» care va servi drept prefață la volumul-fanion «Ora fantastică» (1944), cel mai bun al poetului (la un nivel apropiat se află «Cetățile albe», editat doi ani mai târziu la Ploiești). Versurile sale, pline de retorisme și poze macabre, pun în scenă disperarea unui maudit nervalian aflat la marginea existenței (cel mai apropiat îi rămâne, nu doar în această privință, discipolul Constant Tonegaru)”, semnala profesorul Paul Cernat. „Din histrionism - completa acesta -, Dimitrie Stelaru își înscenează un deces pe care-l anunță, cu concursul unor prieteni, în ziarul Semnalul (unde e relatată și ceremonia înhumării), iar când Emil Botta îl întâlnește viu pe stradă are un șoc (episodul va fi relatat într-un interviu acordat lui Adrian Păunescu). Teatralul Botta îi e, în orice caz, afin, ca și funambulescul Cocteau sau goliardicul Villon”.
Plonjon în experiențe proletare
Stelaru n-a luat în râs doar moartea: „Și-ar fi inventat și câteva volume de versuri («Cetatea de marmură», «Vagabondul»). Declarat nebun de alienistul D. Bagdasar, e internat la Bălăceanca după ce fusese prins furând de la o gazdă pentru a-și face statuie la un pietrar din Grozăvești”. Fabulos! „Autobiografia din 1968 («Zei prind șoareci», cu un titlu trimițând la ofițerii germani din anii războiului, care arestau vagabonzi) conține și alte isprăvi. Nu toate creditabile documentar: poetul și-a construit o biografie neoromantică, de «înger vagabond» damnat, alienat și genial. Faptul e marcat și în narațiunile sale târzii - «Leru», «Împăratul Nix» (1970) și povestirile din «Fata fără lună» (1969), în care fantasmele suprarealiste coexistă cu amintiri personale și scene din viața literară a Bucureștiului interbelic”. În plus: „Ciclul Antirăzboinice dă seama de apocalipsa dezastrului mondial în versuri coșmarești. După 1948, Stelaru se adaptează aparent rigorilor epocii, intrând în viața literară oficială din provincie (Turnu Măgurele, Constanța), dar nu rezistă mult și se lansează în experiențe proletare (hamal, șantierist, apoi miner la Petrila)”.
Nemoartea dinaintea lui Nichita
Printre ultimele comentarii cernatiene: „În anii ’50 Dimitrie Stelaru publică mai multe pseudo-basme versificate: Fata pădurarului (1957), Gelu (1958), și «feeriile» Șarpele Marao și Vrăjitoarele (1957), de un fantezism naiv și abracadabrant. Versurile proletare din «Oameni și flăcări» (1963) reprezintă tributul plătit ideologiei oficiale. În interval, devine o legendă a boemei «generației războiului», dar producția lirică diminuează ca energie. Ultimele volume - Fata fără lună și Mare incognitum (1967), Coloane și Înaltă umbră (1970), Păsări incandescente (1971) - conțin bruioane, compoziții neglijente, ca în «versetele» ultimului Bacovia, în rateurile târzii ale lui Nichita Stănescu («Nemoartea», din 1968, e un titlu pre-stănescian...) sau în debris-urile fracturistului Marius Ianuș”. Concluzia: „Dimitrie Stelaru lasă în urmă o producție inegală, cu momente de excelență, și un mit personal”.
„Rana mâinilor caută pâinea aruncată...”
Lăsăm, mai jos, întru elucidare lirică, una dintre „pozele” teribile ale acestui poet respins de societate, de viață, nu și de îngăduitoarea moarte.
Înger vagabond
Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea,
Noi n-am avut alt soare decât Umilinţa;
Dar până când, înger vagabond, până când
Trupul acesta gol și flămând?
Ne-am răsturnat oasele pe lespezile bisericilor,
Prin păduri la marginea orașelor -
Nimeni nu ne-a primit niciodată,
Nimeni, nimeni...
Cu fiecare îndărătnicie murim
Și rana mâinilor caută pâinea aruncată.
Marii judecători ne-au închis
Stăruind în ceaţa legilor lor;
Pe frunţile noastre galbene au scris:
„Vagabonzi, hoţi, nebuni. Lepădaţii noroadelor.
Casa lor e temniţa. Puneţi lacăte bune fiarelor”.
Odată-poate cu înfriguratele zori vom sângera
Şi spânzurătorile ne vor ridica la cer.
Dar lasă, Dimitrie Stelaru, mai lasă!
Într-o zi vom avea şi noi sărbătoare -
Vom avea pâine, pâine
Şi-un kilogram de izmă pe masă.
„Aveam o poftă nebună să-mi bat joc”
Dimitrie Stelaru comenta în termeni ușor forțați farsa jucată în 1940, când, prin intermediul ziarului Semnalul, și-a anunțat propria moarte. Iată cum i se spovedea unui alt poet, Adrian Păunescu, 27 de ani mai târziu, în plină epocă comunistă: „(...) Presa a început să anunțe moartea poetului Stelaru care, ca și atâția alții, din pricina condițiilor ș.a.m.d. a murit. Ba încă și tipii care-mi erau dușmani au început să mă laude, în articole mari, calde, după anunțarea știrii că am murit. (...) Voiam să-mi bat joc. Aveam o poftă nebună să-mi bat joc. O săptămână a urlat presa. Și când eram pe cale de dispariție, din comentariile presei, am apărut pe stradă. M-a văzut Emil Botta și s-a făcut alb. Credea că sunt stafie. Nu-ți mai spun că toți credeau că sunt stafie”. O nebunie!
Trei căsnicii, doi copii
Dimitrie Stelaru a fost căsătorit de trei ori: prima oară, la Turnu Măgurele, cu o profesoară de filosofie cu care a avut o fetiță, apoi cu o pictoriță alături de care a trăit șase ani, iar în final cu femeia care i-a dăruit unicul fiu, pe Eunor.
Echilibrat în scris, dezechilibrat în viața personală
Poetul Lucian Teodosiu îi contura un portret tulburător lui Dimitrie Stelaru: „Ne-a legat o prietenie profundă în anii adolescenţei mele şi ai tinereţii dintâi, un sentiment ca un fel de pasăre ireală care gravitează, cumva, chiar fără nume, în spaţiul limbii române, de vreme ce nu ştiu ce este și-mi răscoleşte sufletul şi astăzi; m-am tot gândit în aceşti ani, de când el nu mai este, cum aș putea aduna cioburile sparte pentru a reconstitui, ca un arheolog, frumuseţea stranie a amforei de odinioară”. Și? „Ceva din el - mărturisea Teodosiu - s-a aşezat definitiv în sufletul meu. Fabulos şi în acelaşi timp exploziv, extrem de grav, pe de o parte, iar pe de-alta, poznaş, (în sensul acela concret în care puştii fac pozne şi se ţin de şotii, foarte echilibrat în scris şi în viaţa intelectuală şi dezechilibrat în viaţa personală, răvăşit de alcool în mediile sociale, revoltat până la Dumnezeu de tot ce vedea în jurul său...) şi, în alt plan, aşezat, dispus la dialog, un bun conviv, un bun cozeur la câte un «pahar subţire», cu prietenii până în zori de zi, dar - trebuie să o spun - chiar grosolan cu tot ceea ce reprezentau autorităţile vremii, şi - parcă nu ar fi fost acelaşi om - atât de cald şi de apropiat de oameni, de mine care, la vremea aceea, eram un lăstar”.
Gândire-curcubeu
„Cum să scrii despre un asemenea om?”, se întreba Lucian Teodosiu, pentru a-și răspunde imediat: „Am senzaţia aceasta, de care nu mă pot despărţi, că ceva îmi scapă, că nu voi avea puterea de a duce până la capăt portretul fugar al acestui poet român, aşa cum l-am cunoscut eu între anii 1955-1956 şi 1967. Ceva indicibil s-a aşezat în mine din sufletul lui chinuit și neliniştit”. Și totuși... „Dimitrie Stelaru a fost un om de o mare complexitate sufletească; el avea o gândire amplă, colorată ca un curcubeu, cu irizaţii de caleidoscop, de un tip sintetic aparte. Gândirea lui fugea, niciodată n-a cunoscut repaosul”.
106 ani s-au împlinit pe 8 martie 2023 de la nașterea poetului Dimitrie Petrescu, aka Dimitrie Stelaru
„Dimitrie Stelaru a lăsat în urmă o producție inegală, cu momente de excelență, și un mit personal”, Paul Cernat, critic literar
„N-a fost stâncă a gândului în care să nu-mi înfig dinţii”, Dimitrie Stelaru, poet
„Poetul și-a construit o biografie neoromantică, de «înger vagabond» damnat, alienat și genial”, Paul Cernat, critic literar