Pe 10 decembrie 1948 se stingea la București un scriitor straniu: Dinu Nicodin, pseudonim al lui Dinu C. Ioanid (născut pe 18 iunie 1886, la București). Personaj enigmatic, cu alură de „dandy anglo-saxon”, după formula din „Memorii” a lui E. Lovinescu (Dinu Ioanid a fost și un stâlp al cenaclului Sburătorul), făcea figură de erudit matein, aristocrat cultivat și colportor poliglot, vânător și explorator exotic. Un personaj interesant, nu? Să-l despuiem de secrete! „Moșier la Dunăre, spre Oltenia - în 1917 adolescentul Zaharia Stancu a trudit pe moșia lui, înainte de peregrinarea balcanică din «Jocul cu moartea» -, Dinu lucra ca agent bancar și își publica producțiile literare în numeroase reviste. Este cel mai odobescian scriitor al epocii. Volumul de debut, «O plimbare la Olt» (1930) pare mai curând un prim eșantion din primul roman, «Lupii» (1933), pseudo-kynegetikos cu fundal memorialistic, în decor maramureșean, unde erudiția livrescă desfășurată baroc se combină, la fel de baroc, cu o inventivitate lexicală plurilingvistică și dialectală fără precedent în literatura română”, aprecia istoricul literar Paul Cernat în deschiderea unei (triple) biografii închinate celor trei crai bizari ai culturii noastre.
Între rafinament polifonic și diletantism prolix
Dar să facem loc comentariilor profesorului Paul Cernat: „După un volum de remake-uri al «Lupilor» («Pravoslavnica ocrotire», 1941, cu inserturi prozopoematice) și o narațiune adiacentă («Aghan», 1940, reluată sub titlul «Ursita» în volumul imediat următor) spectacolul lingvistic și erudit-livresc devine copleșitor în masivul roman «Revoluția» (două volume, 1943), capodopera autorului, reeditată și după 1990”. Ce temă frământă această chef d’oeuvre? „Concepută ca un fel de elogiu dedicat limbii române și latențelor sale expresive, această narațiune enciclopedică, tentaculară, cu o cronologie haotică, se înfățișează ca un caleidoscop al Revoluției franceze și al ecourilor sale din Muntenia. Unii au văzut în ea o performanță de rafinament polifonic, cu savori «balcanice». Ion Negoițescu o aprecia superlativ. Alții au văzut doar producția unui colecționar abstrus și a unui diletant prolix, pitoresc și extravagant”.
Pe urmele Europei în descompunere
Concluzia? „Înainte de Eugen Barbu («Princepele» și «Săptămâna nebunilor») și de Ștefan Agopian, Nicodin este primul nostru prozator modern care se întoarce, cu voluptăți de anticar și vervă reconstitutivă fastuoasă, către lumea domniilor noastre fanariote, pe căile unei Vechi Europe în descompunere. A și murit, de altfel, la un «sfârșit de Vechi Regim»”.
Copilul teribil care i-a dat peste mână lui Bacovia
Pe 6 decembrie 1971 a murit la București I(on) M. Rașcu (născut pe 19 martie 1890, la Iași), fiul unui profesor de desen și al unei mame cu îndepărtate obârșii franceze, pe Oise, către care fiul a „tras”. „Licențiat în Litere la Iași, a lucrat toată viața ca (excelent și respectat) profesor de română la diferite licee din Moldova și la «Gh. Șincai» din București. Preocupat de starea învățământului, va publica, prin anii ’30, și o broșură polemică («Cum se dezorganizeză învățământul», 1933). Debutează precoce ca poet (la 15 ani), iar în 1910 îl susține pe «necunoscutul» Bacovia înainte ca acesta să debuteze în volum (mai târziu, ca amic și redactor pedant, îi modifică abuziv poemul «Gri» în hipercorectul «Gris»)”, evidenția Paul Cernat în trena triplei biografii.
Gazdă pentru Pillat, Fundoianu, Tristan Tzara...
În continuare: „Admirator al simbolistului francez Albert Samain, din care a și tradus, în 1911, poemul «Polyphème», Rașcu inițiază la Iași (tot în 1911) revista simbolistă Versuri, renumită în anul următor «Versuri și proză», pe care o va conduce împreună cu Alfred Hefter-Hidalgo și în care va publica toată floarea cea vestită a poeziei noi (de la Bacovia, Minulescu, Pillat, Fundoianu ș.a. la Jacques G. Costin și Tristan Tzara - traducerea din withmanianul «Song of myself», după expatrierea la Zürich). În 1930 va scoate o altă revistă, Îndreptar, dar cu mult mai mic ecou”. Mai mult: „Între 1925 și 1929 studiază literatură comparată la Fontenay-aux-Roses, avându-i ca profesori (între alții) pe F. Baldensperger și Paul Hazard. Aici se formează ca istoric literar și comparatist, autor al unor studii avizate despre (iarăși, între altele) Eminescu și Alecsandri, despre influențele & ecourile franceze la Eminescu și despre relațiile acestuia cu catolicismul (în Franța, Rașcu se va converti la catolicism și va aprofunda mistica catolică, dedicându-i și un volumaș despre Sfânta Therese de Lisieux, în 1934)”.
Dinspre academic, spre o poezie pură
Alte câteva amănunte prețioase: „Volumul «Eminescu și cultura franceză» (apărut postum, în 1976) e printre cele mai bune lucruri scrise la noi pe această temă. I.M. Rașcu și-a adunat articolele (superior-didactice, bine informate) în culegerile «32 de opere din literatura română» (1933) și «Alte opere din literatura română» (1938). Volumele de versuri «Sub cupole de vis», 1913, «Orașele dezamăgite», 1914, «Neliniști», 1927, «Vibrări», 1937, «Renunțările luminoase», 1939, «Setea liniștei eterne», 1943 (plus ineditele din 1967) indică o evoluție de la simbolismul academic, «de școală», către o poezie pură în linia modernismului catolic francez”.
O mică bijuterie
În încheiere: „Post-simbolismul lui Rașcu e reflexiv, matur, înclinat spre visări melancolice, dar cenzurat mereu de luciditate ironică - e, în ce are mai bun, înrudit cu stilul retro al lui Ion Pillat. Tot în 1967, după două decenii de anonimat, publică volumul testamentar «Amintiri și alte medalioane literare», esențial pentru o (bună) introducere în scrisul lui Ion M. Rașcu. De o distincție specială sunt poemele sale în proză, retrospectivul «Sfârșit de veac» fiind mica sa capodoperă). Un eseist elevat și cultivat, un animator important al simbolismului românesc și un poet de antologie, care merită mai multă atenție”.
Un foarte fin prozator al periferiei central-europene
Tot în decembrie, pe 7 (1935), s-a născut la Margina, Timiș, cel mai important și mai influent prozator bănățean de după Ioan Slavici: Sorin Titel (mort pe 17 ianuarie 1985, la București). Influența lui s-a exercitat, ce-i drept, doar asupra optzeciștilor și postoptzeciștilor bănățeni (Daniel Vighi, Viorel Marineasa ș.a.), care l-au și comentat, uneori. „Sorin Titel a debutat în anii ’50 cu povestiri realiste (nu neapărat și socialiste) care încă nu vesteau scriitorul sofisticat de mai târziu. Primele volume - «Reîntoarcerea posibilă» (1966 - «Imposibila întoarcere» a lui Marin Preda va fi făcut referire și la el?), «Valsuri nobile și sentimentale» (1967) - oarecum clasice, anunță deja un foarte fin prozator al periferiei central-europene”, evoca istoricul literar Paul Cernat. „În «Dejunul pe iarbă» (titlu manet-ian...), «Noaptea inocenților», dar mai ales în «Lunga călătorie a prizonierului», bine receptat la editarea franceză de la «Denoёl» (1976), Titel devine însă experimentalist și labirintic, pe linia Noului Roman Francez și tangent cu oniricii noștri (Țepeneag, mai ales) - unii au vorbit, cam discutabil, și de kafkianism. Fără îndoială unul dintre cei mai moderni autori de proză «rurală» din întreaga literatură română, Titel infirmă radical prejudecățile post-lovinesciene care identifică modernitatea literară cu urbanul”.
O tetralogie romanescă
„Critica noastră de autoritate - opina Paul Cernat - l-a privit multă vreme cu rezerve, de la distanță - abia în ultimele decenii cota sa «de stimă» a crescut spectaculos, până la nivelul de «mare scriitor» (o foarte bună ediție de opere, alcătuită de Cristina Balinte, confirmă evoluția receptării). A fost, pe bună dreptate, elogiată drept capodoperă a sa tetralogia romanescă «rural-bănățeană» alcătuită din «Țara îndepărtată» (1974), «Pasărea și umbra» (1977) și straniul «Femeie, iată fiul tău» (1983)”. Ce hram (mai) poartă scrierile lui Sorin Titel? Paul Cernat e pe fază: „Sunt proze caleidoscopice, în care epocile și perspectivele se amestecă, și în care lumea multietnică, policromă, a satelor și târgurilor din zonă e surprinsă, în atmosfera și legăturile sale comunitare, cu rafinament hiperrealist (cu precizarea că hiperrealismul devine, de la un punct încolo, halucinatoriu)”. Mai aprofundat: „Sunt, de fapt, monografii imaginare complexe ale comunităților locale de margine post-imperială, care insolitează proza românească a momentului, dar nu de tot: ele pot fi citite complementar cu monografiile ficționale ale câmpiei de la Ștefan Bănulescu, Paul Georgescu, D.R. Popescu, stimulate de realismul magic sud-american și de William Faulkner”.
Identitate gay camuflată
Un roman autobiografic despre tribulațiile copilăriei, adolescenței și studenției în „obsedantul deceniu” („Melancolie”) a apărut postum, în 1988. „Sorin Titel a scris (bine) și scenarii de film, majoritatea apărute postum. Cel mai cunoscut (și antum) este cel al filmului «Iarba verde de acasă», regizat de Stere Gulea. Eseist subtil și participativ, a publicat câteva volume care îl exprimă altfel decât proza: «Hermann Melville - fascinația mării» (1975), «Pasiunea lecturii» (1977) și «În căutarea lui Cehov și alte eseuri» (1984)”. „Identitatea sa gay, camuflată, dar cunoscută, nu transpare deloc în scrisul său”, conchidea Cernat.
„La Dinu Nicodin, erudiția livrescă desfășurată baroc se combină, la fel de baroc, cu o inventivitate lexicală plurilingvistică și dialectală fără precedent în literatura română”, Paul Cernat, critic literar
„Nicodin este primul nostru prozator modern care se întoarce, cu voluptăți de anticar și vervă reconstitutivă fastuoasă, către lumea domniilor noastre fanariote”, Paul Cernat, critic literar
74 de ani s-au împlinit pe 10 decembrie 2022 de la moartea romancierului Dinu Nicodin, pseudonimul lui Dinu C. Ioanid
„Ion M. Rașcu? Un eseist elevat și cultivat, un animator important al simbolismului românesc și un poet de antologie, care merită mai multă atenție”, Paul Cernat, critic literar
„Critica noastră de autoritate l-a privit multă vreme cu rezerve, de la distanță pe Sorin Titel - abia în ultimele decenii cota sa «de stimă» a crescut spectaculos, până la nivelul de «mare scriitor»”, Paul Cernat, critic literar