Dizidenţele şi comploturile din interiorul partidelor au deja o tradiţie îndelungată în mai toate partidele, tot timpul fiind un grup de nemulţumiţi de cum gestionează conducerea în funcţie afacerile curente. În momentul de faţă, partidele de guvernământ sunt mai stabile din acest punct de vedere decât cele din opoziţie, însă situaţia se poate schimba oricând, în funcţie de eveninmente.
Liviu Dragnea conduce acum în momentul de faţă un PSD în care tensiunile au dispărut. După revoltele conduse de Sorin Grindeanu şi Mihai Tudose, premierul în funcţie, Viorica Dăncilă, nu pare dispus să intre în conflict cu şeful de la sediul central din Kisselef. Ultimele cârteli s-au stins după Congresul din martie când Ecaterina Andronescu, Codrin Ştefănescu şi Cătălin Rădulescu nu au reuşit să adune un sprijin suficient pentru a-l ameninţa pe Dragnea. În plus, tentativa lui Victor Ponta de a atrage în Pro România cât mai mulţi parlamentari PSD nu a avut succes, singurul pesedist notabil care a dezertat fiind Nicolae Bănicioiu. Pe de altă parte, modul în care funcţionează partidul nu tolerează eşecul, fiind frecvente cazurile în care configuraţia taberelor s-au schimbat peste noapte, coteriile din interior schimbându-şi componenţa în mod surprinzător. Principala ameninţare pentru cariera politică a lui Dragnea rămâne procesul în care a fost deja condamnat în primă instanţă. Până acum, liderul PSD a reuşit să solidarizeze partidul în războiul cu DNA, social-democraţii nedezicându-se de cei „căzuţi” pe câmpul de bătălie al dosarelor. Însă totul se va nărui pentru Dragnea dacă va fi condamnat definitiv la închisoare cu executare, aşa cum a păţit şi Năstase care, atunci când a fost condamnat, a fost jelit de partid ca martir pentru ca apoi să fie dat uitării de foştii săi colegi. La ALDE, situaţia s-a clarificat încă din primăvara trecută, când oamenii lui Daniel Constantin au fost înlăturaţi din partid. Tăriceanu joacă dur în relaţia cu PSD, iar asta le dă speranţă oamenilor săi că ALDE are un viitor putând chiar visa la un succes al liderului lor la alegerile prezidenţiale din 2009. Lucrurile stau cu totul altfel în rândurile opoziţiei. La PMP se poate spune că nu există disensiuni între tabere din simplul motiv că principala preocupare este stoparea disoluţiei partidului. Nemulţumiţii nu fac opoziţie la conducere, ci pleacă la alte partide. Cei proveniţi din UNPR au plecat deja la PSD sau ALDE în cursul recrudescenţei traseismului din ultimele două luni. Până şi liderul grupului de la Senat, Dorin Bădulescu, a plecat la ALDE. În plus, Traian Băsescu pare dezinteresat de ce se întâmplă cu partidul pe care l-a creat părăsind conducerea în favoarea pupilului său politic, Eugen Tomac care trebuie să dovedească faptul că este capabil să salaveze partidul cu o conducere de mână forte. Deocamdată, Tomac pare să fi preluat bine hăţurile puterii, excluzându-l pe deputatul Adrian Mocanu imediat ce acesta a votat, pe 4 iulie, modificările la Codul Penal.
La UDMR este linişte şi pace de foarte multe vreme, ungurii preferând ca probleme interne să nu fie transmise în afară. Doar fostul senator şi consilier prezidenţial al lui Băsescu, Eckstein-Kovacs Peter, a anunţat că demisionează din Uniune în semn de protest faţă sprijnul acordat de UDMR faţă de modificarea legislaţiei sistemului judiciar, însă Eckstein nu mai deţine de multă vreme o funcţie importantă în partid. În plus, UDMR menţine relaţii amicale cu celelalte partide maghiare, PCM şi PPMT.
Barna, încă pe val
În USR domneşte calmul într-o perioadă în care toate eforturile partidului au fost axate pe lupta de gherilă purtată în Parlament. Dan Barna, ales preşedinte în octombrie, pare să se fi impus ca lider, însă se menţine un clivaj între tabăra „progresistă”, condusă de Cristian Ghinea şi Vlad Alexandrescu, care a reuşit să-l împingă pe fondatorul Nicuşor Dan la demisia din partid, şi cei de centru-dreapta, tabăra care s-a impus la Congresul de anul trecut. De remarcat este că USR a împins în planul doi cele mai importante figuri care au contribuit la ascensiunea sa: Nicuşor Dan şi Clotilde Armand, primul având încă admiratori în partid.
Ludovic Orban, în faţa unei revolte
Ales cu majoritate clară ca preşedinte al PNL în vara anului trecut, postura de lider al opoziţiei a lui Ludovic Orban s-a erodat repede. Eşecurile lamentabile de la moţiunile de cenzură şi scandalul generat de plângerea penală pentru trădare depusă împotriva premierului Dăncilă i-au enervat pe mulţi liberali, în grupul contestatarilor aflându-se fostul preşedinte Alina Gorghiu, Gheorghe Falcă, liderul grupului de la Senat, Iulian Dumitrescu, Anca Boagiu, Cristian Buşoi, liderul de la Bucureşti ş.a. Nici secretarului general Ilie Bolojan nu i-a picat bine gafa cu plângerea penală. Spre deosebire de cazul senatorului Daniel Zamfir, care a fost o revoltă personală a acestuia împotriva lui Orban, acum există posibilitatea ca cei nemulţumiţi să constituie un grup care să ceară un nou Congres. Deocamdată, Ludovic Orban mai are suficienţi susţinători în partid, printre cei mai importanţi aflându-se fostul preşedinte interimar şi lider de grup la Cameră, prim-vicepreşedintele Raluca Turcan. Paradoxal, salvarea lui Orban ar putea veni din partea foştilor democrat-liberali. Fostul preşedinte Vasile Blaga a avut, luni, o discuţie cu o parte din aceştia pentru a-l susţine, Blaga având încă o influenţă importantă printre oamenii pe care i-a condus atâta vreme. Însă faptul că taberele în partid se fac încă în funcţie de provenienţa membrilor arată că fuziunea PNL-PDL nu s-a încheiat complet, falia dintre cei care au fost adversari vreme îndelungată nefiind încă depăşită complet.