În sens metaforic, nu teologic, putem spune că Dumnezeu este lucruri: adică prezență pură, existență manifestată prin toate formele vieții.
Fraza schimbă perspectiva: nu există un Dumnezeu care acționează asupra lumii. Există un Dumnezeu care este lumea însăși.
Spinoza ar zâmbi. Pentru el, Dumnezeu nu e arhitect, ci substanță unică, infinită, care se exprimă prin tot ce există.
După raționalismul grecilor, Abélard readuce misterul: adevărul divin nu se supune logicii umane. Cunoașterea despre Dumnezeu rămâne fragmentară. Noi nu-L înțelegem cum este, ci doar că este.
Meister Eckhart ridică tăcerea la rang de rugăciune. „Când sufletul tace, Dumnezeu se naște în el”. Nu e despre a face, ci despre a fi. Dumnezeu e prezent în toate faptele fără să le facă el însuși.
Ioan Scărarul descrie urcușul ca lepădare de voință. Cei care ajung la iubire încetează de a lucra. Dumnezeu lucrează în ei.
Kant schimbă perspectiva rațională: pentru el, Dumnezeu devine idee a rațiunii pure, separată de experiență. „Cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine” - două lumi, despărțite pentru totdeauna. Moralitatea cere credință, nu prezență directă.
Goethe vede divinul prin natură și viața concretă. Contemplarea lumii și participarea activă la viață sunt moduri de a trăi divinul fără abstracții.
Newton caută în univers ordine, nu prezență. Dumnezeu e pentru el ceasornicarul care pune lumea în mișcare.
Defoe, în schimb, îl descoperă pe Dumnezeu în singurătatea lui Robinson Crusoe.
Heraclit ar spune că Dumnezeu e focul care devine totul. Nu cauză, ci mişcare. Divinul e curgere.
Bergson ar adăuga: Dumnezeu e durata, nu forma - o energie care se prelungește în viață, nu o ființă care o comandă.
Nietzsche provoacă: „Dumnezeu a murit”. Nu e negare, ci invitație să trăiești responsabil, să creezi valori, să simți direct.
Saul Bellow îl caută printre oameni. În confuzia și conștiința personajelor sale, divinul apare ca neliniște vie - o sete de sens, nu o credință.
Céline simte divinul în suferința directă și crudă a lumii.
Plotin vorbește despre unitatea emanării: totul provine din divin.
Heidegger aduce prezența autentică în lume și atenția asupra ființei.
Simone Weil reflectează asupra divinului în acțiunea concretă și în justiție.
Rilke explorează divinul prin tăcerea meditativă și poezie.
De la rațiune la poezie, fiecare încercare de a-L defini pe Dumnezeu sfârșește în același loc: în lucruri.
Într-o perspectivă non-europeană, amerindienii cred că fiecare lucru are Manitoul său - spiritul său. Fiecare piatră, fiecare copac sau râu e o manifestare a sacralului, iar omul nu este separat de lume, ci parte din ea. Într-un sens similar cu fraza lui Lawrence, divinul nu e altceva decât prezența lucrurilor în sine.
Am revăzut de curând filmul Einstein și Eddington, menit să-i dea Cezarului ce-i al Cezarului. Omul de știință britanic Arthur Eddington e cel care confirmă teoria relativității a lui Albert Einstein, transformându-l pe fizicianul german într-un superstar al științei moderne.
Dar, la rândul său, Eddington îi dă lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu. În 1930, el scrie un eseu cu titlul Why I Believe in God: Science and Religion, as a Scientist Sees It. Pentru el, între știință și religie nu există prăpastia pe care o proclamă materialismul ateu, ci o continuitate a ordinii.
Revenind la D.H. Lawrence, care arată că: „Dumnezeu nu face lucruri. El este lucruri” - putem înțelege acum sensul deplin al frazei. Dacă înțelegi sistemul și te armonizezi cu el, poți să nu dispari. Important este să observi cum se structurează, cum se mișcă spre echilibru.
Eddington ar fi spus că universul nu e un mecanism inert, ci ordine vie în expansiune. Energie care se caută pe sine, o mișcare care se echilibrează în timp.
Dumnezeu, în sensul lui Lawrence, nu e ceasornicarul lumii, ci chiar mișcarea ei. Pulsează prin lucruri.
Mâna invizibilă a pieţei - postulată de Adam Smith - este mâna lui Dumnezeu. Rezultatele ei se manifestă prin toate tranzacțiile, prin structura socială și economică care se autoreglează.
Nu o forță abstractă, ci o prezență reală, care lucrează tăcut prin oameni, decizii, schimburi. Prin fluxul natural al dorințelor și al nevoilor care se întâlnesc și se echilibrează.
În spatele tuturor acestor mișcări, ceva rămâne constant: ordinea. Cea care se naște din libertate. Din încrederea că totul tinde, în cele din urmă, spre echilibru.
Fraza lui Lawrence devine axa înțelegerii:
Dumnezeu nu face lucruri. El este lucruri.
Știința, economia, viața - toate spun același lucru, dacă știi să asculți. Universul nu are nevoie de o mână care să-l împingă. Mâna e deja acolo. Invizibilă, dar prezentă în tot ce mișcă.