Diego Armando Maradona (30 octombrie 1960 - 25 noiembrie 2020), poreclit și El Pibe d’Oro (Puștiul de Aur), a văzut pentru lumina zilei într-o baracă fără apă curentă și electricitate dintr-o mizeră mahala a orașului argentinian Buenos Aires: Villa Fiorito. A fost al patrulea copil dintre cei șase pe care i-au avut Diego „Chitoro” Maradona și soția lui, Dalma „Tota” Salvadore. Subdezvoltat, murdar, cu părul vâlvoi, Dieguito și-a câștigat pâinea încă de mic vânzând aluminiu și fel de fel de vechituri. Fotbalul avea să-l ridice din mocirlă sus, sus de tot, tocmai în inimile iubitorilor de sport de pretutindeni. De acolo, din înaltul propriei legende, puștiul de aur al Argentinei s-a prăvălit, după doar șase decenii de viață, înapoi în pulberea din care se ridicase
Dalma și Diego, părinții lui Maradona, s-au mutat la Buenos Aires goniți de sărăcia din Esquina, în nord-estul Argentinei, la granița cu Paraguay, loc în care tatăl viitorului fotbalist trăia de pe o zi pe alta din pescuit și păstoritul vacilor. Dalma a fugit prima, angajându-se ca servitoare în casele albe din capitală, apoi l-a convins și pe iubitul ei să părăsească bordeiul căptușit cu stuf de pe malul râului din Esquina și să i se alăture. Cei doi tineri au locuit o vreme în casa unor rude din Villa Fiorito, o suburbie din sudul orașului. Capul familiei s-a angajat la o fabrică de îngrășăminte din Riachuelo, golful în care nobilul conchistador Pedro de Mendoza (1499-1537) a pus bazele urbei ce avea să devină perla Argentinei și care în anii ’60 nu mai era decât o cloacă între două lumi: potentații vremii și nenorociții. Diego Armando a venit pe lume după alte trei fete, a fost botezat cu numele tatălui, iar la trei ani, când a primit în dar o minge de fotbal de la vărul său, Beto, a dormit cu ea sub cap. De atunci, se spune, Maradona a păstrat întotdeauna un balon în camera de somn, indiferent de acoperișul sub care se afla. „Sunt mulți oameni cărora le este rușine să recunoască că se trag din villa, dar eu nu, pentru că, dacă nu mă nășteam acolo, nu aș mai fi devenit niciodată Maradona. Am avut libertatea de a mă juca, iar asta a fost esențial”, avea să mărturisească la maturitate cel poreclit El Pibe d’Oro. Sportivul idealiza, fără îndoială, anii copilăriei. „În Villa Fiorito - dezvăluia biograful Jonathan Wilson în cartea „Îngeri cu fețe murdare” - nici măcar nu exista secție de poliție. Oamenii legii se temeau să nu fie ținta unor atacuri, așa că făceau naveta la serviciu cu autobuzul”. Seara nu mai era așadar țipenie de polițist în mahala. Legile după care se trăia erau dictate de cel mai puternic, iar cei slabi n-avea decât să i se supună.
„Țineți capul deasupra rahatului!”
De-ar fi fost asta singura problemă de organizare din Villa Fiorito! Străzile, parcurile, infrastructura reprezentau ele însele un pericol, dovadă pățania micuțului Diego, care, în fragedă pruncie, a picat într-un canal descoperit. „Țineți capul deasupra rahatului!”, l-a sfătuit unchiul Cirilo, sosit să-l salveze. Și Dieguito a încercat să-și țină capul sus toată viață, fără a-i reuși de fiecare dată. „În copilărie - mai consemna Jonathan Wilson în lucrarea închinată fotbalistului argentinian -, Maradona a încercat să facă bani prin orice mijloace și asta pentru că fiecare, oricât de mic, trebuia să învețe să-și câștige banii de buzunar singur. Așa că Diego deschidea ușile taxiurilor în fața hotelurilor de lux, vindea vechituri și strângea ambalajul de aluminiu de la pachetele de țigări pe care-l comercializa apoi la prețuri ridicol de mici”. Viața în suburbiile unui mare oraș sud-american era, fără doar și poate, extenuantă. Mingea dăruită de verișorul Beto avea însă să-l extragă pe Dieguito din destinul rău rezervat țâncilor de seama lui. Poate și portocalele, cu care jonga pe drumul prăfuit spre școală. Ori ghemotoacele din ziare și cârpe pe care le încropea în loc de minge. Le conducea până în poarta școlii nepermițându-le să atingă pământul nici măcar când traversa calea ferată. Maradona era un copil-vrăjitor, ce mai! Un copil îndrăgostit de minge, de fotbal, un copil care visa să câștige campionatul național în Argentina și Campionatul Mondial din postura de căpitan. Ambele deziderate au fost atinse, după cum se știe. Dar să nu ne depărtăm de poteca subțire a copilăriei. Tatăl a intuit potențialul sportiv uriaș al primului său fiu și l-a susținut în încercările de a obține legitimarea la un club profesionist. Astfel că în decembrie 1968, Maradona a participat la selecțiile echipei Cebolitos, în traducere „Cepele Mici”, tinerele speranțe ale clubului Argentinos Juniors.
Obișnuit de mic cu „injecțiile”
„La această formație de cartier fuseseră dintotdeauna probleme cu banii. În 1936 a fost chiar retrogradată din cauza unor datorii. Revenise în prima ligă greu, abia după două decenii. De atunci, clubul era faimos pentru calitatea jucătorilor pe care-i creștea pentru a-i vinde ulterior pe sume însemnate. Maradona n-a făcut excepție”, mai nota Jonathan Wilson în biografia dedicată celui alintat (și) „Butoiașul atomic”. Antrenorul Francisco Cornejo, omul care l-a titularizat pe Dieguito în detrimentul unor malaci veterani, avea să rememoreze peste ani, când protejatul lui devenise deja o stea pe cerul fotbalului mondial: „Parcă era de pe altă planetă!”. Și când amintea asta, tehnicianul nu se referea doar la talentul uriaș al puștiului de atunci, ci și la aspectul lui fizic. Trebuie spus că Dieguito era scund, îndesat, cu un cap extraordinar de mare pentru corpul la care era atașat. Cei mai mulți adversari solicitau actele de identitate ale fotbalistului pitic înainte de un meci important, deoarece pur și simplu nu credeau că este atât de mic și ca vârstă. Erau convinși că mijlocașul de creație al „Cepelor” are mai bine de douăzeci de ani, când, de fapt, el nu împlinise nici șaisprezece. De altfel, antrenorul Cornejo a fost cel care l-a condus pe Dieguito la cabinetul lui Cacho Paladino, un doctor care trata atât boxeri de top, cât și oameni înzestrați financiar. Acesta i-a prescris micuțului Maradona un tratament pe bază de pastile și injecții menite să-l „întremeze”. Astfel, de la o vârstă fragedă, Diego a asimilat ideea de asistență farmaceutică drept ceva normal și benefic pentru un sportiv de performanță.
La zece ani, Dieguito părea scăpat dintr-un grajd
Armando a devenit în scurtă vreme un fenomen în fotbal. În pauza meciurilor din Argentina, copilul de mingi Maradona jongla cu balonul pentru a distra publicul, iar la una dintre aceste partide, în iulie 1970, spectatorii au fost atât de impresionați încât l-au cerut insistent în teren, în a doua repriză! Pe 28 septembrie 1971, Maradona avea să fie menționat pentru prima oară în presa centrală, de un reporter de la Clarin, care fusese captivat de spectacolul oferit de Dieguito în pauza meciului dintre Argentinos și Independiente. Piticul devenise un star în mahala, și asta în ciuda faptului că jurnalistul îi stâlcise numele, transformându-l în „Caradona”. Dar să evidențiem ce menționa cronicarul de la ziarul Clarin despre copilul-vrăjitor: „Tricoul este mult prea mare pentru el și abia poate vedea din cauza părului care-i acoperă fața. Puștiul de zece ani arată parcă scăpat dintr-un grajd, însă măiestria cu care lovește mingea este desăvârșită. Se poartă ca un fotbalist înnăscut. Nu pare un jucător din timpurile noastre, totuși el există și va face probabil să înflorească fotbalul argentinian”. Câtă dreptate a avut reporterul de la Clarin! Abilitatea cu care controla balonul rotund i-a adus avantaje inclusiv elevului Maradona. Sedus de talentul de fotbalist al puștiului, directorul școlii la care învăța l-a trecut la toate examenele restante fără ca măcar acesta să fie prezent, fapte care aveau să-l transforme, ușor-ușor, pe Dieguito într-un răsfățat, într-un adolescent care era convins că toate i se cuvin fără să fie nevoit să depună prea mult efort. Mai târziu, când năzurosul Maradona apăra culorile Barcelonei, unul dintre cele mai titrate cluburi din istoria fotbalului, certurile dese cu președintele grupării blau-grana l-au purtat la Napoli, în Italia, pământul din care Diego a crescut ca zeu și s-a prăbușit ca simplu om.
„Mâna lui Dumnezeu” și golul secolului
Maradona a îmbrăcat tricoul unor echipe precum Boca Juniors (1981, 1995-1998), Barcelona (1982-1984), Napoli (1984-1991), FC Sevilla (1992-1993), Newell’s Old Boys (1993-1994). A apărat de 91 de ori culorile naționalei Argentinei, pentru care a înscris 34 de goluri. Diego a participat la patru turnee finale ale Campionatului Mondial, cel care l-a făcut faimos fiind cel din 1986, când, în calitate de căpitan de echipă, a condus Argentina până în finală, pe care echipa sa a și câștigat-o în fața Germaniei Federale. Au intrat în legendă cele două goluri reușite de Maradona împotriva Angliei, în sferturile de finală ale competiției. Primul a fost marcat cu mâna (de unde expresia „Mâna lui Dumnezeu”) de micuțul mijlocaș argentinian, în vreme ce al doilea a fost o bijuterie concretizată la capătul unei curse de șaptezeci de metri pe parcursul căreia Maradona a driblat nu mai puțin de șase adversari, cu tot cu portar. Faza respectivă a fost etichetată ulterior „Golul secolului”.
Maradona a fost singurul fotbalist ale cărui transferuri au doborât recordurile mondiale de două ori: prima oară când a semnat cu Barcelona, echipă care a plătit 5.000.000 de lire sterline, iar a doua oară când a fost transferat de Napoli, pentru 6.900.000 de lire sterline
7 ani (1984-1991) a petrecut Maradona în Italia, la Napoli, interval de timp în care a câștigat de două ori campionatul în Seria A și o dată Cupa UEFA. Din păcate, în „Cizmă”, Diego a devenit dependent de cocaină și suspect de legături cu mafia siciliană. Tot aici i s-a născut un fiu nelegitim
La Mondialul din 1994, când România a eliminat Argentina în șaisprezecimi de finală, Maradona a evoluat doar în două meciuri (a înscris un gol împotriva Greciei), fiind suspendat după ce a fost depistat pozitiv cu efedrină
312 goluri în 590 de meciuri a marcat Maradona pentru echipele de club între 1976 și 1998
La 2 noiembrie 2020, Maradona a fost internat într-un spital din La Plata, iar a doua zi a suferit o intervenție chirurgicală pe creier, pentru tratarea unui cheag de sânge, fiind externat la 12 noiembrie. 13 zile mai târziu, Maradona a decedat la Buenos Aires
165 de centimetri măsura în înălțime Maradona, iar în apogeul carierei nu depășea 70 de kilograme