„Apărut pe lume în familia preotului ortodox Emilian Cioran, din Rășinari, Emil Cioran își petrece copilăria în satul natal. După ce termină școala primară, la vârsta de zece ani, pleacă la Sibiu împreună cu fratele său Aurel, pentru a urma cursurile Liceului Gheorghe Lazăr. Amândoi au locuit în gazdă la două săsoaice, avea să-și amintească Cioran în interviuri, ceea ce a avut drept consecință învățarea la perfecție a limbii germane. Trei ani mai târziu, în 1924, tatăl fiind numit protopop, întreaga familie se mută în Sibiu (str. Tribuna, nr. 11)”, reținea cercetătorul Constantin Zaharia într-un studiu prins în „Dicționarul scriitorilor francezi” (Polirom, 2012).
O căruță iese dintr-un sat-rai
Cum Cioran n-a fost, nu este și nici nu va mai putea fi vreodată exclusiv un scriitor francez, să-l descântăm cum se cuvine pe românește. Înapoi în timp, către satul de sub streșinile verzi ale Munților Cindrel, coborând pe firul amintirilor scriitorului: „Aveam zece ani când am părăsit Rășinariul și nu voi uita niciodată ziua, sau mai bine zis ora la care tatăl meu m-a luat cu sine. Închiriase o căruță cu cai și am plâns, am plâns tot drumul, fiindcă presimțeam că paradisul luase sfârșit. Acest sat de munte avea pentru mine, copil fiind, un enorm avantaj: după micul dejun puteam să dispar până la prânz, mă întorceam acasă și, după o oră, dispăream din nou prin munții din împrejurimi”.
Priză la Bergson, Schopenhauer, Nietzsche
În 1928, după ce obține diploma de bacalaureat în Hermannstadt, Cioran pleacă la București pentru a se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie. Perioada studiilor universitare se încheie în 1932, când obține licența în filosofie cu o lucrare despre intuiționismul bergsonian. „De-a lungul acestor patru ani, Cioran frecventează bibliotecile, mai ales pe cea a Fundației Regale, unde continuă să citească filosofie: Simmel, Bergson, Schopenhauer, Nietzsche, Husserl sunt autorii preferați, pe care începuse să-i cunoască încă de la Sibiu. Leagă prietenie cu Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica și Petre Țuțea. Urmărește cu interes cursurile profesorului Nae Ionescu, pe care-l admiră, fără a deveni totuși unul dintre discipolii acestuia. La fel ca în cazul altor intelectuali de marcă din rândul tinerei generații, Cioran a fost influențat, deși într-o mai mică măsură decât Eliade, spre exemplu, de personalitatea puternică a Profesorului și mai ales de ideile acestuia”, remarca biograful Constantin Zaharia.
Doi ani în Germania lui Hitler
Tot aici: „El împărtășește convingerile de dreapta ale grupului de intelectuali de la Cuvântul: nu crede în democrație, îi admiră pe Stalin și Hitler și își dorește ca România să devină un imperiu. După terminarea studiilor, Cioran publică cinci cărți în limba română, începând cu Pe culmile disperării (1934), care îi aduce Premiul pentru debut al Academiei ex-aequo cu Nu, de Eugen Ionesco. Cartea amăgirilor (1936), Schimbarea la față a României (1936), Lacrimi și sfinți (1937) și Amurgul gândurilor (1940) îi asigură o notorietate destul de contradictorie; autorul lor este rând pe rând lăudat și contestat chiar de către colegii lui de generație. Însă, în toată această perioadă de intensă creație, Cioran stă foarte puțin în țară: între anii 1933 și 1935 se află în Germania, ca bursier al Fundației Humboldt. De aici, el trimite periodic articole în România despre schimbările survenite odată cu ascensiunea lui Hitler la putere, care vor apărea cu precădere în Vremea și al căror conținut va fi reluat în cea mai incendiară dintre cărțile pe care le-a publicat, Schimbarea la față a României”.
Budismul, batista de pe țambalul hitlerismului
Aprofundat: „În ciuda tonului uneori elogios care animă aceste articole, Cioran avea să mărturisească la întoarcere că, pentru a nu se lăsa contaminat de hitlerism, se apucase să studieze budismul. Urmărește cursurile ținute de Nicolai Hartman și Ludwig Klages, pe acesta din urmă considerându-l omul cel mai desăvârșit dintre toți cei pe care-i cunoscuse până la acea dată. După ce se întoarce în țară, predă filosofia vreme de un an la Liceul Andrei Șaguna din Brașov. Este un dascăl neobișnuit, fără îndoială, din moment ce îi învață pe elevi că totul este atins de boală, inclusiv principiul identității. De fapt, Cioran începea să se îndepărteze tot mai mult de modelul academic, pentru a deveni gânditorul marginal, amatorul de formule și paradoxuri seducătoare, destinate să nimicească schemele stereotipe ale simțului comun”.
Franța, pe bicicletă
În toamna anului 1937, Cioran primește o bursă de doctorat în Franța din partea Institutului Francez de Înalte Studii din București. Lui Alphonse Dupront, istoric cunoscut, directorul Institutului la acea vreme, Cioran îi va rămâne recunoscător pentru faptul de a-i fi înlesnit plecarea în Hexagon. După cum avea să mărturisească mai târziu în repetate rânduri, nu a avut niciodată de gând să-și scrie teza, și cu atât mai puțin să o susțină. „În afară de primul an de ședere - reținea Constantin Zaharia -, nu a frecventat cursurile de la Sorbona, unde era înscris, în schimb a profitat de orice ocazie pentru a străbate Franța în lung și-n lat, pe bicicletă. Războiul îl găsește la Paris, iar odată cu ocupația încep lipsurile și greutățile: bursa îi este suspendată. După o scurtă ședere în România (toamna anului 1940 începutul lui 1941), Cioran revine în Franța în calitate de consilier cultural diurnist pe lângă Legația română din Paris”.
Viață de student sărac
Printre cele din urmă tușe: „Stabilit în Cartierul Latin, Emil Cioran locuiește cu chirie în hoteluri ieftine și duce în general o viață boemă, de student sărac. La sfârșitul războiului o cunoaște pe Simone Boué, cea care avea să trăiască alături de el, acceptându-i gustul pentru singurătate, până la sfârșitul vieții. În 1947, Cioran redactează prima versiune a lucrării Précis de décomposition (Tratat de descompunere) renunțând dintr-odată să mai scrie în română. Deși plină de umor, relatarea acestui episod ascunde o dramă greu de înțeles pentru acela care nu a trecut niciodată printr-o asemenea încercare”. Povestește Cioran: „Eram în vacanță într-un sat de lângă Dieppe și mă distram traducându-l pe Mallarmé în română. Deodată, mi-am spus: «N-are nici un sens să fac asta!». Mă aflam în Franța de zece ani, și ce rost avea să-l traduc pe Mallarmé tocmai acum? Mi-am spus: «Nu! o să renunț și-o să mă apuc să scriu în franceză». M-am întors la Paris și-am început imediat, ca să zic așa. Și-am scris prima versiune a acestei cărți care se numește Tratat de descompunere. Am scris-o foarte repede și-am arătat manuscrisul unui prieten, care mi-a spus: «Nu merge, trebuie rescrisă»”.
Profetul sinuciderilor colective
Cum a reacționat Cioran? „Nu am rescris-o, însă am citit vreme de un an autori din secolul al XVIII-lea. Între care Mme Du Deffand. Am citit pe toți scriitorii femei din secolul al XVIII-lea, pe Mlle de l’Espinasse și multe altele. Și, pentru a vă spune adevărul, am rescris cartea de patru ori, până la lehamite. Să vă spun însă de ce am făcut așa ceva. Citisem că Pascal rescrisese de șaptesprezece ori unele Provinciale. Era cumplit! Atunci mi-am zis: «Dacă Pascal a rescris de șaptesprezece ori unele Provinciale, de ce eu, un metec, să nu scriu această carte de patru ori?»”. Précis de décomposition apare în 1949 la prestigioasa editură Gallimard, iar autorul este recompensat cu Premiul Rivarol. Cartea este bine primită de critică, iar în presă apar articole elogioase. Maurice Nadeau salută în insolitul Cioran pe „profetul vremurilor concentraționare și al sinuciderii colective, pe cel a cărui sosire era pregătită de toți filosofii neantului și absurdului, purtătorul prin excelență al Releivestiri” (Le Combat, 29 septembrie 1949).
Fără inițiale pe copertă (semn clar al celebrității)
Cuvinte de încheiere (marcate de filologul Constantin Zaharia): „Deși presa îi este favorabilă, Cioran nu va deveni foarte repede un autor acceptat de publicul larg. Syllogismes de l’amertume (Silogismele amărăciunii), carte apărută trei ani mai târziu, nu are succes și nici aparițiile ulterioare nu-i asigură un public suficient de larg pentru a deveni un scriitor cu adevărat cunoscut. În ciuda acestui semieșec, Cioran beneficiază de un public fidel, format din intelectuali mai mult sau mai puțin tineri, amatori în egală măsură de rafinament stilistic și de pesimismul ideilor sale. Această situație se va schimba abia în anii ’80, când cărțile sale apar în colecții de buzunar: numele îi va apărea pe copertă fără inițiale, indiciu sigur al consacrării”. Un scriitor născut în Est a cărui valoare a fost recunoscută în Occident… Dar a fost oare Cioran recunoscut ca român, ori ca francez?
114 ani se vor împlini în 8 aprilie 2025 de la nașterea filosofului și eseistului Emil Cioran.
„Un singur lucru e adevărat: formația mea spirituală nu mai e compatibilă cu viața oficială în genere”, „Miluț” Cioran, într-o scrisoare către părinți (pe ruta Paris-Rășinari)
„În Franța, mai mult decît aiurea, înveți să fii abil...”, Emil Cioran
„Cioran împărtășește convingerile de dreapta ale grupului de intelectuali de la Cuvântul: nu crede în democrație, îi admiră pe Stalin și Hitler și își dorește ca România să devină un imperiu”, Constantin Zaharia, cercetător
5 cărți a publicat Emil Cioran în limba română: Pe culmile disperării (1934), Cartea amăgirilor (1936), Schimbarea la față a României (1936), Lacrimi și sfinți (1937) și Amurgul gândurilor (1940).