Jurnalul și Editura Hoffman vă oferă miercuri cartea „Spațiile dintre negru și alb. Dialog printre gratii”, în care autorul rememorează, prin intermediul unor eseuri, fapte petrecute înainte de 1989, dar care conține și un dialog incitant între Dumitru Popescu și poetul Adrian Păunescu, întâlnire care a avut loc în iunie 1991, în timpul în care autorul se afla după gratii la Penitenciarul Jilava, închis alături de lotul CPEx, după Revoluție. Iată una dintre întrebările în care fostul demnitar răspunde, printre altele, „acuzațiilor” că ar fi creat cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu.
Adrian Păunescu: Ați participat la politica ultimilor 25 de ani? Ați fost un martor? Ați fost, într-adevăr, ideologul Partidului Comunist Român? De ce vi se spunea și vi se spune Popescu-Dumnezeu?
Dumitru Popescu: Patru întrebări sub același înveliș? Ca patru boabe ascunse într-o păstaie? Dacă am participat? Da, la un număr de evenimente, și nu cum spuneți: „la politica ultimilor 25 de ani”. În primii ani ai epocii la care vă referiți am participat la acțiunile de impunere a autonomiei Partidului Comunist Român în raporturile internaționale, de câștigare a statutului de independență a României în lagărul socialist. Începând chiar cu pregătirea Congresului al IX-lea. Și apoi cu prima vizită făcută de Ceaușescu la puțin timp după Congres, în U.R.S.S., când, în decurs de o săptămână, s-a repetat public cel puțin de o sută de ori faimoasa formulă a suveranității (de 10 până la 15 ori numai în comunicatul final), și când șeful partidului a ridicat pentru prima dată în fața lui Brejnev, invocând autoritatea lui Lenin, chestiunea tezaurului României.
Am participat la întreaga tensiune, cu adevărat dramatică, de după înăbușirea „primăverii pragheze” și protestul vehement al României împotriva invaziei în Cehoslovacia a Tratatului de la Varșovia, când ne așteptam din clipă în clipă să ni se forțeze granița, să auzim uruitul tancurilor din toate punctele cardinale și să ne mutăm sediul în tranșee sau să fim – după cum jurasem în ședința C.P.Ex. din noaptea de 21 august 1968, ca să murim decât să ne facem părtași rușinii – îmbarcați spre o destinație necunoscută.
Am participat la nenumărate tratative cu șefii marilor partide comuniste din Vest - eurocomuniștii – pentru compromiterea și abolirea centrului unic, a modelului unic, a monopolului doctrinar, inclusiv în reuniunea comunistă europeană de la Berlin, când Ceaușescu, Tito, Cardio, Berlinguer și alții i-au spus verde în față lui Brejnev că s-a terminat cu Vaticanul comunist. Am participat, la Casa Albă, în biroul lui Nixon, când Ceaușescu a transmis conducerii SUA, din partea Chinei și a Vietnamului, mesajul de oprire a carnajului absurd din Indochina, intervenție datorită căreia României i s-a atribuit, pe bună dreptate, în cancelariile vestice, un rol major la realizarea destinderii. Am participat, cât m-au dus puterile, la eforturile de ameliorare a relațiilor politice și culturale cu Ungaria. M-am străduit să schimb în bine imaginea noastră în ochii oamenilor de cultură din Vest – cu care m-am întâlnit și aici, și în țările lor –, să pun în circulație valorile spirituale ale lumii în România și cultura noastră dincolo de frontiere.
Am participat la începutul de apropiere a lui Ceaușescu de oamenii de artă, la reevaluarea locului culturii în societate, la reconsiderarea unor sectoare ale creației intelectuale. N-am participat la elaborarea și aplicarea politicii economice, a politicii sociale, la construcția bazei tehnico-materiale, cum se spunea atunci sectoarelor legate de standardul material.
După 1976, sfera mea de participare s-a îngustat, restrângându-se la mass-media, iar din 1981, am ieșit efectiv din nucleul activ al puterii. Nu e cazul să mă ocup aici de factorii care au determinat acest proces.
Dacă am fost ideologul P.C.R.? Să vă fi auzit Ceaușescu! La ce scenă nostimă am fi putut asista! Să fim serioși, domnule Păunescu. Era Ceaușescu omul care să admită, în partidul pe care îl conducea în mod absolutist, alt ideolog decât el însuși? Eu am deținut responsabilități în sfera ideologiei, ca și mulți alții. Și dacă am ieșit mai mult în evidență, asta se explică, poate, prin faptul că mânuiam mai lejer condeiul.
Am lucrat, în prima etapă, la redactarea, în colectiv, a unor importante documente de partid și, nu contest, puneam asupra lor, mai mult sau mai puțin, amprenta „stilului” propriu. Pe atunci, Ceaușescu accepta această asociație, acest coautorat redacțional. Dacă baza conceptuală îi aparținea, în ultima instanță suprastructura, ca să zic așa, i-o adăugam, și și-o însușea. Dar asta până la jumătatea anilor ’70, când a devenit deodată circumspect, trădând bănuiala că „stilul” meu poate să-l înstrăineze de propria gândire, să-l facă, fără să vrea, prizonierul unor idei la care nu subscria. Nu mai vorbesc de încurcătura în care îl puneam, făcându-l să-și reîntâlnească vechiul spirit, frumoasele idei părăsite, stafia gândirii progresiste „depășite”. Deslușeam pe atunci, în privirea lui, neîncredere în proiectele unor documente.
Elena Ceaușescu i-a alimentat, neobosită, această suspiciune. Convins de ea că își este suficient sieși, a început să facă expuneri după notițe, ciorne și dactilograme întocmite în izolarea totală a cabinetului. Colegii știu că, cerându-mi să-i văd în formă ultimă lucrările, după prezentarea lor publică, nu o dată i-am extirpat adevărate enormități, de regulă cu tentă teoretică. Nu riposta, nesigur pe el, prefăcându-se că nu observă. Dar ei nu-i scăpau „ingerințele” mele și le exploata, pentru a-i demonstra „pericolul”. Așa se face că până la urmă a încetat acest gen de colaborare. De altfel, în ultimul deceniu, când între noi punțile fuseseră rupte, nici el nu prea s-a mai aventurat pe tărâmuri riscante.
S-a instalat într-un clișeu primitiv și autostăpânitor, într-un șablon elementar. Acela care leza amorul propriu și demnitatea ascultătorului, făcându-l să se simtă ținta unei batjocuri, victima unei înșelăciuni. În anii din urmă, s-au ținut plenare ideologice ale Comitetului Central, consfătuiri și congrese cultural-ideologice, congrese ale partidului: la unele, așa-zisul „ideolog” nu participa nici măcar ca invitat, iar, dacă era prezent de drept, nu i se rezerva decât rolul de a mobila prezidiul. Ceaușescu mă mai păstra ca pe o fotografie ștearsă a unei epoci revolute, cu care, paradoxal, în forul său intim se mai mândrea, dar de care se îndepărta implacabil și catastrofal.
Și, în sfârșit, vreți să știți de ce mi se spunea Dumnezeu. Porecla e lipsită, la origine, de orice haz și interes. În 1950, când, student fiind încă în ultimul an, începusem să lucrez ca redactor la revista „Contemporanul”, unul din colegi, poetul Alexandru Andrițoiu, a făcut o butadă în fața condicii la care ne îngrămădeam să semnăm, dimineața „Ce înseamnă asta, domnule, P. Dum? (prescurtarea din condică aparținea portarului) Dum... Dum... a! e abrevierea de la Dumnezeu!” Ce sensuri s-or fi adăugat după ani și ani nevinovatei glume inițiale? Această curiozitate nu sunt în măsură să v-o satisfac.
Nu ratați, începând de miercuri, Jurnalul și cartea „Spațiile dintre negru și alb. Dialog printre gratii”, de Dumitru Popescu. Preț: 25 de lei, cu ziar inclus.