Epoca Mircea Lucescu se închide, așadar, rotund, ca o paranteză în care am sperat mai mult decât am înțeles. Și se deschide o alta, sub semnul lui Gheorghe Hagi, în care vom spera din nou, poate chiar mai mult, pentru că, nu-i așa, speranța nu costă nimic, dar nici nu se contabilizează în clasamente.
Mandatul de selecționer al lui Mircea Lucescu se încheie azi fără Mircea Lucescu pe bancă. Un final de epocă pe care Il Luce nu l-a vrut așa. Ambele promisiuni făcute la preluarea naționalei nu au fost îndeplinite. Calificarea la Mondialul din vară a fost ratată. De asemenea, el a promis că va lăsa urmașului „la cheie” o echipă bine construită, care să domine adversarul. Concluzia: naționala arată la fel de bleagă, lipsită de idei și de curaj. Și, peste toate nerealizările, mandatul lui Il Luce se încheie cu un bilanț rău: rezultate pe banca naționalei sub cele ale unui antrenor mediocru ca Edi Iordănescu.
Meciul de diseară este un epilog trist pentru Mircea Lucescu, un antrenor care și-a demonstrat valoarea în timp, însă pe unde a avut succes a avut și cu cine să joace și, de asemenea, i-a avut zi de zi la dispoziție, nu doar 3-4 zile înainte de meci. La calificarea de la EURO 1984, același Lucescu a avut lotul naționalei o lună și Federația și-a permis chiar un turneu în America de Sud. Azi nu mai este posibil așa ceva. Calendarul este înghesuit, jucătorii vin din toată Europa, cu idei diferite de la echipele de club, iar lotul este complicat de omogenizat. Pe vremuri aveai trei cluburi care făceau lotul: Steaua, Dinamo și Craiova, iar jucătorii se cunoșteau bine din campionatul intern.
Diseară echipa va fi condusă de secunzii lui Il Luce și va fi diferită de cea din Turcia. Vor prinde minute și ceilalți componenți ai lotului, vor fi probabil și debuturi, însă va fi un meci de bifat, fără importanță.
Schimbare de decor, nu de piesă
Ideea șefilor FRF pare simplă: dacă n-a mers cu Lucescu, sigur va merge cu Hagi. E genul de logică caracteristică lui Răzvan Burleanu, care e permanent superoptimist, merge mereu la sigur, dar care ignoră un detaliu - jucătorii sunt aceiași. Adică fix aceia cu care nu s-a putut construi nimic solid nici măcar de Mircea Lucescu. Șefii Federației cred că magia vine din bancă, nu din teren. Sau cel puțin cu asta vor ei să ne amăgească.
Hagi va încerca, inevitabil, să facă din aceleași ingrediente o rețetă nouă. Problema e că bucătăria rămâne aceeași, iar frigiderul nu s-a umplut peste noapte. În cel mai optimist scenariu, vom descoperi că aceiași jucători pot alerga mai mult dacă li se spune mai apăsat. În cel realist, vom constata că limitele fotbaliștilor nu țin de antrenor.
Obiectivele: ambițioase, dar pe dos
Pe termen scurt, există un obiectiv tacit, dar cât se poate de realist: evitarea unei retrogradări la toamnă în Divizia C din Liga Națiunilor. Sună modest, dar e în ton cu vremurile: suntem într-o grupă grea, cu Suedia, Polonia și Bosnia și Herțegovina, iar revenirea în a treia urnă valorică ne este la îndemână, după care vom promova iar în B și vom face naveta B-C. Pe termen mediu și lung, lucrurile devin deja tradiționale: ratarea calificării la EURO 2028, iar dacă „proiectul Hagi” va rezista eroic, se poate bifa și ratarea Mondialului din 2030 - o continuitate care ne definește mai bine decât orice strategie. Hagi nu va face minuni.
Dar până la toate acestea există și o prioritate clară, aproape simbolică: Ianis Hagi noul număr 10, căpitan și jucătorul în jurul căruia se va construi „noua națională”. Pentru că, în fotbalul românesc, uneori simbolurile sunt mai importante decât rezultatele. Sau, mai exact, sunt singurele rezultate. Totuși, să nu uităm că Prințișorul Ianis a dat cel mai bun randament când l-a avut antrenor pe Regele Hagi, la Constanța. În rest, Ianis nu a rupt gura târgului nici în Scoția, nici în Belgia, nici în Spania. Niciodată constant, ci doar câteva sclipiri rare: mai un șut cu dreptul, mai un șut cu stângul. Prea puțin pentru un jucător care are 69 de selecții la 27 de ani, vârstă la care Balaci, de exemplu, își încheia cariera internațională după 10 ani fantastici și 65 de meciuri sub tricolor și două accidentări grave.
Stabilitatea, singurul succes real
În timp ce selecționerii vin și pleacă, adevărata performanță se măsoară în stabilitate administrativă. La acest capitol România excelează. Răzvan Burleanu și Mihai Stoichiță rămân, imperturbabili, ca niște borne kilometrice pe drumul care duce de 14 ani spre nicăieri. Replica lor e deja scrisă, probabil într-un comunicat pregătit din timp: „Am făcut tot ce ați vrut. Vi l-am adus pe Lucescu, acum pe Hagi. V-am făcut pe plac. Ce altceva mai bun puteam face?”. Și, într-un fel, au dreptate. Pentru că în acest sistem, problema nu e cine vine, ci faptul că nimic nu se schimbă cu adevărat.
Epilog previzibil
Așa că povestea va merge mai departe la fel, liniar, fără surprize. Din eșec în eșec, cu pauze de entuziasm, până când, peste patru ani, vom trage din nou linie. Vom constata că am ratat încă o calificare, că „suntem în reconstrucție” și că „avem nevoie de continuitate”.
Și atunci, cu o consecvență demnă de studiu, vom realege formula actuală de conducere la Federația Română de Fotbal, în frunte cu același Burleanu. Pentru că, în fotbalul românesc, schimbarea e doar un titlu de articol. Continuitatea e realitatea.