…Nu înainte de a lămuri raportul om-scriitor. Îi dăm credit aici lui Paul Cernat, critic și istoric literar, poate cel mai obiectiv truditor, astăzi, în brazda literaturii române: „Dincolo de multele și sulfuroasele păcate ale omului sau de războaiele culturale care au înveninat două epoci, calitatea literaturii iese, până la urmă, la suprafață ca untdelemnul. Mă bucur, oricum, că acest artist adevărat (în ce are mai bun), care a acreditat literar (știu, știu, mă repet...) cel puțin două categorii stigmatizate ale mentalului autohton: mahalaua bucureșteană și fanariotismul, începe să fie reconsiderat la vârf. Iar comentatorii-hateri și procurorii maniheiști de serviciu care perseverează în amestecul planurilor ar face bine să lase-n pace literatura - sau măcar pe-aia pentru care n-au, pardon, organ. Confuzia criteriilor n-are nicio treabă cu etica - fie ea și profesională”.
La Drept, ba nu, la Școala de Ofițeri (de jandarmi)
Opinia cristalizată a profesorului Paul Cernat? „Prozatorul «refulatului» modern autohton are, în ce a scris mai valoros, un farmec artistic pe care cei mai mulți prea-integri contestatari ai săi nu-l au”. Și cu asta, să trecem la expunerea (altfel) a vieții și morții lui Eugen Barbu, omul-(ne)om și scriitorul-fanion. Vlăstar necizelat (fiu de tâmplar) al maidanului Cuțaridei din mahalaua Griviței, frustrat în clasele primare de premiile ratate la învățătură, în folosul unor colegi cu părinți mai înstăriți, tânărul Eugen a crescut odată cu pizma umflată din inimă, hotărât să urmeze Dreptul, pentru a îndrepta, măcar simbolic, nedreptățile trăite în periferiile bucureștene din care a extras mai târziu, în altă viață, cea de scriitor, esențele pestilențiale ale romanului Groapa.
Fotbalist, antrenor, tipograf, corector…
Începutul anilor ’40 l-a prins pe Eugen înscris la Facultatea de Drept, la care avea să renunțe însă în scurt timp în favoarea Școlii de Ofițeri de Jandarmi (1943-1945). „Măcar aici primești gratis o cămașă, o pâine și o pereche de încălțări!”, i-o fi transmis, autoritar, părintele copleșit de lipsuri și mizerie. Strâmtorat și visător, Barbu și-a încercat norocul, la douăzeci de ani, și ca fotbalist, antrenor (de fotbal), tipograf, corector etc. Nimic nu s-a prins însă mai bine de acest fin observator al marginii și indezirabilului decât aerul încărcat de tutun ieftin și nervi al redacției de ziar. În ’41 a debutat în publicistică, cu un foileton în ziarul „Fapta”. A abordat apoi curajos o varietate largă de forme de exprimare în scris, oferind spre publicare cronici sportive, articole politice, pamflete, reportaje, note de călătorie, cronică literară, proză scurtă… Un vast șantier de creație impus de necesitățile imediate ale vieții.
Trei ani, la Litere
Vreme de patru ani, Eugen Rabe şi Eugen Baraba, cum semna la acea vreme, a asaltat reviste și ziare, foi și gazete precum „Epigrama”, „Gluma”, „Păcală şi Veselia”. A fost perioada când i-a revenit apetitul pentru studii superioare. De astă-dată, s-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie, ale cărei cursuri le-a audiat vreme de trei ani. În aerul ușor al Literelor a prins lipici la Cenaclul „Sburătorul”, instalându-se, în următorul deceniu, definitiv în postura de scriitor. Ca nuvelist, Barbu a debutat în 1955, cu realista „Gloaba”, iar ca romancier, la scurtă distanță, oferind lumina tiparului romanelor „Tripleta de aur”, „Balonul e rotund” şi „Unsprezece”.
Un roman (re)scris de 13 ori
În ’57, când în pânzele barbiene sufla deja vântul nou al comunismului de import sovietic, fiul maidanului a scos din mânecă „Groapa”, bijuteria frământată din mâlul Cuțaridei vreme de zece ani (romanul a fost rescris, potrivit mărturiilor autorului, de 13 ori, abia în 1982 acesta rotunjindu-se în forma finală). De aici înainte, viața i-a întors lui Eugen un zâmbet larg, pe care fiul de tâmplar n-a ezitat ulterior să-l întindă, să-l scuture de fard și să-l forțeze mereu la limită. „Simt tot mai mult nevoia să scriu despre ce e urât și murdar în viață, ca o pedeapsă a ceea ce a fost urât și murdar în viața mea. Mi se face frică de ceea ce voi deveni”, medita, în trena unor presimțiri ce se vor dovedi palpabile, Eugen Barbu.
Moartea paralelă
La capătul unei existențe relativ scurte (a trăit doar 69 de ani), extrem de intense însă, autorul „Principelui” murea de ramolisment cerebral, într-o rezervă a Spitalului Elias. „În acest timp, Geo Bogza, internat în altă secție a spitalului, pleda în fața Dianei Turconi pentru eliminarea din Academie a vechiului său adversar. O săptămână mai târziu se stingea și Bogza, fără să știe, probabil, că Barbu murise. Ulterior, cei doi au devenit vecini canonic la litera B în dicționarele literaturii autohtone. Literatura reunește postum ceea ce politichia desparte în timpul vieții”, sesiza, nu fără o undă de ironie, criticul literar Paul Cernat.
Premii, medalii, zorzoane
Eugen Barbu fost distins cu „Ordinul Steaua Republicii Populare Române clasa a IV-a” (1964) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”, cu Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române (1969), Premiul Uniunii Scriitorilor (1975). A fost, de asemenea, laureat al Premiului internaţional „Herder” pentru literatură (1978).
Învârtit toată viața în politică
Eugen Barbu a cochetat şi cu politica, în anii comunismului fiind ales (1969) membru supleant al CC al PCR, iar în 1975, a fost învestit deputat în Marea Adunare Națională. După căderea comunismului (1989), prozatorul a înființat împreună cu Corneliu Vadim Tudor (fiul său nelegitim, potrivit legendelor urbane bucureștene), Partidul România Mare/PRM (mai 1991). Eugen Barbu a fost chiar prim-vicepreşedinte de onoare al acestei platforme politice, iar în scrutinul de la 27 septembrie 1992 a fost ales deputat de Bucureşti din partea PRM pentru legislatura 1992-1996.
„Cancel culture”, pardon, „cancer culture”
În continuare, o revenire în prezentul osos al bilanțurilor și percepțiilor de tot felul, revenire asumată de Paul Cernat: Mă simt, mai e nevoie s-o spun?, solidar cu cele spuse/scrise recent de colegul Cosmin Ciotloș despre mania inchizitorială a obositorilor soldați japonezi, etern blocați în tranșeele inchizitorialismului etic. Cei care cum zici ceva de Sadoveanu sau Eugen Barbu (sunt exemplele lui Cosmin; pot da oricând și altele decât Eugen Barbu) nu știu decât să sară, pavlovian: «Nu uita să zici că X a fost un porc, sunt oameni naivi pe-aici care nu știu, și dacă n-o să le spui tu, că ai datoria s-o faci, o spunem noi, ba o să te mai și acuzăm că nu spui ce trebuie, complice nenorocit ce ești»”.
Împotriva lustrării literare
Explicații în contur precis privind raportul om/scriitor-operă: „Acum, suntem oameni de meserie și mai știm și noi «ce a fost, cum a fost»; e penibil să primim mereu, de la te miri cine, lecții și directive despre asta, ca niște guguștiuci dezorientați. Ni s-o fi luat și nouă să stăm de strajă, ca niște comisari Javert, în războaie culturale care-au definit și definesc viețile și carierele altora. De-a dreptul detestabilă e, mai ales, dorința de lustrare literară a celor pentru care incriminarea biografiei politice a scriitorilor primează asupra oricărei opere. E nevroza «est-etică» a actualei cancel culture, pe care prefer s-o numesc cancer culture, și căreia simt nevoia să-i spun: destul!”.
Iad și rai
Ultimele răbufniri: „Îmi displac encomioanele pășuniste, nu-s pentru punerea batistei pe țambal, cred cu convingere că totul merită pus în discuție cu toate datele pe masă, dar refuz să particip la acest sport milițienesc, și, vorba aia, prefer să mă duc în iad, alături de «alde» Sadoveanu, ori Barbu, decât în rai alături de detractorii lui; nu dau, de altfel, doi bani pe un asemenea rai!”
100 de ani s-au împlinit în 20 februarie 2024 de la nașterea prozatorului, pamfletarului, politicianului Eugen Barbu
„Simt tot mai mult nevoia să scriu despre ce e urât și murdar în viață, ca o pedeapsă a ceea ce a fost urât și murdar în viața mea”, Eugen Barbu
„Recitesc cu delicii romanul Săptămîna nebunilor (1981) - capodopera decadentismului nostru periferic & fanariot pe axa Venezia-Bucuresci, în cea mai bună descendență Mateiu Caragiale-Dinu Nicodin”, Paul Cernat, istoric literar
„Prozatorul «refulatului» modern autohton are, în ce a scris mai valoros, un farmec artistic pe care cei mai mulți prea-integri contestatari ai săi nu-l au”, Paul Cernat, despre Eugen Barbu
„De-a dreptul detestabilă e, mai ales, dorința de lustrare literară a celor pentru care incriminarea biografiei politice a scriitorilor primează asupra oricărei opere”, Paul Cernat, istoric literar