Cine a fost E. Lovinescu (nu-și agrea prenumele - Eugen -, de altfel și-a semnat întreaga operă prescurtat: E. Lovinescu) și ce în ce cheie îl mai putem citi (și înțelege) acum gândurile? Criticul și istoricul literar Paul Cernat a ridicat mănușa: „Critic modernist de direcție al literaturii române interbelice și amfitrion al pepinierei acestuia (cenaclul Sburătorul), prim istoric și ideolog al sincronismului liberal autohton, legatar en titre al posterității critice maioresciene, teoretician al mutației valorilor estetice, doctorand al lui Emile Faguet și omolog român al lui Albert Thibaudet, E. Lovinescu a fost un prodigios profesor secundar de limbi clasice, memorialist incomod, portretist acid și prozator bovaric”.
Rigoare și demnitate intelectuală
Mai departe, pe firul dublei mirări: „Când îl recitesc pe E. Lovinescu descopăr că sunt deseori în dezacord cu el. De multe ori chiar mă irită. Îi văd partipris-urile ideologice și vanitățile mascate în obiectivitate, îi văd sofismele, standardele duble, erorile, unele grave. Și totuși îl prețuiesc enorm și e, pentru mine, o lectură-reper (mai puțin proza, pentru care nu am mare considerație). Îi admir dicțiunea ideilor, rigoarea și demnitatea intelectuală, combinația eficientă de simț artistic, istoric și sociologic, voința de obiectivare (chiar dacă nu-i iese de multe ori), independența dificil câștigată a atitudinii critice, centrismul emancipator”.
„Un învins al situațiilor oficiale”
Tot (pe)aici: „Am nevoie să mă confrunt cu ideile lui, cu opțiunile lui. Îmi dă mereu de gândit și mă ajută să îmi clarific mai bine «dosarul unor probleme». Și, la urma urmei, de ce-ar trebui să fiu neapărat de acord cu el? Ar fi atât de neproductiv… Lovinescu n-a fost lăsat să ajungă nici la Universitate, nici la Academie”. Se știe, dar merită oricând dezvoltat: „Cel mai influent critic, teoretician literar și ideolog liberal al nostru (în posteritate...; fiica sa, Monica, a avut și ea o contribuție), fruntea modernismului și omologatorul sincronismului autohton, bașca teoria revizuirilor și a mutației valorilor estetice, a fost un, cum s-a spus, «învins al situațiilor oficiale»”.
Șuntat la Academie în favoarea antisemitului A.C. Cuza
Detaliat: „Ibrăileanu și protectorii i-au suflat, nemeritat, catedra de la Universitatea ieșeană, inamicul Iorga i-a blocat accesul la Universitate și Academie la București (deși E. Lovinescu i-a fost asistent în 1919 și s-a străduit să-l flateze...), iar Sextil Pușcariu (despre care se vorbește mai puțin) l-a împiedicat, din motive ideologice și personale, să ocupe un post la Universitatea din Cluj-Napoca, pentru ca în 1937 să-l șunteze, alături de Iorga, la Academie, în favoarea liderului antisemit A.C. Cuza...”.
Istoric și sociolog al modernizării
În completare: „Dar a devenit, la «Sburătorul», o instituție alternativă, mai eficientă literar decât Universitatea și Academia din vremea sa. N-a fost politician propriu-zis (deși PNL a fost mereu partidul său de suflet, inclusiv prin tradiție de familie), dar liberalismul românesc n-are o carte mai definitorie decât Istoria civilizației române moderne (Burghezia română a lui Zeletin e altceva). N-a fost istoric, nici sociolog; dar câți istorici și sociologi români ai epocii au fost atât de influenți precum E. Lovinescu ca istorici și sociologi ai modernizării?”.
Confruntare, nu adeziune (cu mintea închisă)
După provocare, răspunsul (și concluzia): „E, sigur că da, un «mare critic», un constructor care a dat sens, direcție și valoare adăugată unei literaturi/culturi, dar e și un om de idei - lucru extrem de rar la noi. Iar confruntarea cu ideile lui mi se pare mai stimulativă decât adeziunea necritică la ele”.
Carte de căpătâi
Ideile care au aprins agora culturii interbelice (și nu numai) au fost sintetizate de E. Lovinescu în studiul Istoria civilizației române moderne (1924-1925), eseu fundamental pentru înțelegerea formării noastre filosofice, ideologice, politice. Regretatul istoric literar Eugen Simion expunea limpede semințele gândirii lui Lovinescu: „Prin ce-au scandalizat ideile scepticului mântuit mai toate curentele noastre ideologice și critice? Sunt cunoscute punctele de divergență: ideea, întâi, că progresul în țările române s-a realizat nu prin evoluție naturală, ci prin revoluție, efect al penetrației ideologiei apusene (mai exact: prin contagiune ideologică) și că revoluția ideologică a fost urmată de o revoluție economică; românii au împrumutat, dar, formele civilizației occidentale «fără distincțiune», printr-o imitație integrală, fără spirit critic”.
Forme, fond, imitație, specific
În siaj: „Spiritul critic a apărut - interpreta Eugen Simion - după ce formele Apusului s-au impus și au avut efecte în societatea românească; de aici ideea că importul de forme fără fond nu este - cum cred junimiștii și, după ei, poporaniștii, sămănătoriștii și, în genere, gânditorii tradiționaliști -, o utopie, un proces pernicios, ci un fenomen normal în rândul țărilor înapoiate economic și social, pentru că, împrumutând forme noi, formele își creează fondul de care au nevoie. Mai mult, zice Lovinescu, iritând pe toți, «imitația este prima formă a originalității», în sensul că imitația nu se manifestă orbește, distrugând tot ce există, fără să creeze ceva: ea se adaptează «la unitatea temperamentală a rasei» și «orice imitație ia cu timpul un caracter specific»; în fine, confruntând ideile sale cu istoria noastră, sub formele ei concrete, criticul precizează că momentul simbolic al contactului nostru cu Apusul este 1848 și, în consecință, istoria civilizației române moderne începe atunci, prin «contagiune imitativă, cu ajutorul partidului liberal», iar mai târziu, datorită acțiunii conștiente și perseverente a lui Ion C. Brătianu, formele ideologice au căpătat un conținut (un fond) românesc”.
Stimulare prin simulare
Până aici, o construcție logică, nu? Dar s-o ducem până la capăt: „Lovinescu mai zice că procesul de imitație se face, în cazul societăților nedezvoltate, nu dinăuntru în afară, ci invers, din afară înăuntru. De aici regula ce se aplică și societății românești pe la jumătatea secolului al XIX-lea: «stimulare prin simulare» și, în consecință firească, productivă: progresul (transformarea) societății se realizează nu pe cale evolutivă, ci bruscă, revoluționară…”.
Filtrul diferențierii
Și mai clar: „Ca să lămurească mai bine formele de manifestare ale acestui proces care pune în discuție, în mod evident, elementul național, E. Lovinescu introduce în ecuație filtrul diferențierii: imitația formelor noi, străine (produsul altei civilizații, mai dezvoltate și, prin aceasta, greu adaptabile la structurile unei civilizații inferioare!), întâlnește în cale tradițiile, dacă nu de-a dreptul ostile, oricum diferite, rezistente, altfel structurate. Formele noi trebuie, atunci, să se adapteze acestor structuri existente, istorice, pe scurt: trebuie să se supună procesului inevitabil de diferențiere, care, în fapt, reprezintă un proces de remodelare și, prin toate acestea, de creare a unui fond ce elimină contrastul inițial dintre formă și fond… Legea diferențierii face ca împrumutul (imitația) să capete un caracter creator, organic, legitim”, conchide criticul.
O interogație nici până azi lămurită
Comentariul-concluzie al istoricului literar Eugen Simion: „Rămâne însă în discuție chestiunea centrală, ceea ce-l desparte radical pe Lovinescu de adepții schimbării organice, de Kogălniceanu, de pildă: progres prin act revoluționar (pe cale ideologică) sau progres prin reforme graduale, cu păstrarea tradițiilor pozitive, ipso facto: a spiritului național, a specificului, a tradițiilor spirituale, cum spune Rădulescu-Motru? Iată o interogație la care, am impresia, nu s-a răspuns niciodată decis, deplin convingător. Temă deschisă în sociologia și, în genere, în cultura românească…”.
81 de ani se vor împlini în 16 iulie 2024 de la moartea lui E. Lovinescu
„Liberalismul autohton n-a avut un ideolog mai fidel și mai elevat, deși E. Lovinescu n-a fost ceea ce se cheamă «om de partid» - sau poate tocmai de aceea”, Paul Cernat, istoric literar
„Modernist-sincronist național și liberal, E. Lovinescu a fost unul dintre rarii noștri oameni de idei - «de idei trăite», vorba lui Tudor Vianu - fie și bovaric”, Paul Cernat
„Un critic care (deși și le-ar fi dorit și meritat) n-a avut parte de niciun fel de funcții în timpul vieții; ceea ce nu l-a împiedicat să fie unul dintre cei mai influenți critici români moderni”, Paul Cernat
„Admir la E. Lovinescu dicțiunea ideilor, rigoarea și demnitatea intelectuală, combinația eficientă de simț artistic, istoric și sociologic, voința de obiectivare”, Paul Cernat