Scandalul provocat de legile justiţiei şi implicarea autorităţilor europene în dispută arată că România, în cei 10 ani de la aderarea la UE, nu a devenit „un copil-problemă” al Europei, precum Ungaria sau Polonia, dar nu pare a avea probleme în a-şi adjudeca titlul „prostul clasei” care, în relaţia cu Bruxelles-ul, oscilează între pâra josnică şi bosumflarea provocată de o uşoară manie a persecuţiei.
Dezbaterea de miercuri din Parlamentul European este doar ultimul episod dintr-o serie de evenimente care au demonstrat amatorismul politicienilor români care nu fac decât să încerce să mute circul de la Bucureşti la Bruxelles şi Strasbourg. Intervenţiile europarlamentarilor români au fost atât de diferite încât par să se refere la două ţări diferite. „PSD şi ALDE vor să ne scoată din Europa”, a clamat Monica Macovei. Pe de altă parte, Ioan Mircea Paşcu (PSD) a comparat nefericit România de azi cu cea a regimului comunist, în care acuzarea pe nedrept a justiţiabililor era endemică. Vâlvă a creat şi prezenţa la dezbatere a ministrului Justiţiei, Tudorel Toader, după o serie de întâlniri cu oficiali europeni. Vizita lui survenea la o lună şi jumătate după ce, de la Bruxelles, Macovei clama că ministrul „este de partea infractorilor” şi îi punea în cârcă nişte amendamente la codurile penale care erau depuse de fapt de unii parlamentari şi care nici măcar nu au fost discutate în Parlament. Asta doar pentru că ministrul a afirmat că trebuie transpusă în legislaţia românească directiva europeană privind prezumţia de nevinovăţie, ceea ce era perfect adevărat. În schimb, faptul că Tudorel Toader nu a putut vorbi în plen a fost determinat de regulamentele UE, nu de vreo prigoană împotriva României. Singura care putea să ia cuvântul era premierul Viorica Dăncilă, însă aceasta nu a venit la Strasbourg, din motive rămase neclare, deşi ca fost europarlamentar ar fi trebuit să ştie că Toader se duce degeaba la dezbatere. „Am convingerea unui discurs absolut politicianist, cu un pretext juridic la fondul căruia nu s-a dorit să se ajungă. Fond care nu a fost şi nu este cunoscut de către mulţi dintre vorbitori”, a spus Toader cu năduf, după dezbatere. Indiferent dacă are sau nu dreptate, cert este că liderii de la Bucureşti nu au făcut nimic să domolească temerile Bruxelles-ului. Comisia Europeană ceruse ca legile justiţiei să fie supuse şi unui punct de vedere al Comisiei de la Veneţia, însă pachetul legislativ a fost trecut în pripă prin Parlament. În schimb, pe preşedintele Comisiei speciale, Florin Iordache, l-a dus capul doar să traducă legile în engleză şi să le trimită ambasadelor de la Bucureşti care l-au înştiinţat apoi că are cine să le facă oficiile de traducător. Asta în timp ce contestatarii legilor aveau poziţii mult mai dure. De exemplu, europarlamentarul Cristian Preda vorbea în plenul PE, la sfârşitul lui noiembrie, de retragerea dreptului de vot al României în Consiliul UE. Disputa riscă să alimenteze un nou val de euroscepticism printre români, primele semne apărând în vara lui 2012, după suspendarea lui Traian Băsescu, când întreaga clasă politică, de la stânga la dreapta, a căpiat. Monica Macovei a declarat cu seninătate că suspendarea este „o lovitură de stat”, iar apoi că există indicii că 1,5 milioane de voturi de la referendum au fost fraudate, informaţie care s-a dovedit a fi falsă, deşi provenea din mediul procuraturii. În tabăra USL, relaţionarea cu UE a fost dezastruoasă. În loc să-şi pledeze raţional cauza, Crin Antonescu, pe atunci preşedinte interimar, s-a răţoit la toată Europa. Despre Angela Merkel a spus că „dă declaraţii pe ce-i spune Băsescu la telefon”, despre fostul preşedinte al CE, Juan Manuel Barroso, că „tratează România neglijent şi că îi trimite scrisori lui Ponta din vacanţă”, iar că Viviane Reding, pe atunci comisar pe justiţie, „se află în campanie pentru PDL”.
Încrederea românilor în UE se menţine peste media europeană, dar dă este în scădere accelerată. În decembrie 2017, încrederea românilor în Uniune era de 51%, peste media de 41%, dar cu 6% mai mică decât în primăvară, una dintre cele mai mari scăderi.
Scandalul Vosganian
Prima desemnare a unui comisar europeandin partea României s-a făcut, bineînţeles, cu scandal. Premierul Tăriceanu l-a propus în octombrie 2006 pe Varujan Vosganian, variantă neagreată de preşedintele Băsescu. Între timp, Liviu Turcu, fost ofiţer al Centrului de Informaţii Externe, l-a acuzat pe Vosganian că a fost recrutat de către oficina comunistă de spionaj. Acuzaţia a fost infirmată de CNSAS dar, între timp, Vosganian şi-a retras candidatura, iar comisar a ajuns Leonard Orban, care a primit de la Barroso, portofoliul multilingvismului, un fel de şef de birou de traduceri.
Îngăduinţa lui Juncker
După Leonard Orban, România a primit apoi un portofoliu important în Comisia Europeană, Dacian Cioloş devenind comisar pe Agricultură. Însă la constituirea Comisiei Juncker, România iar şi-a dat în petec. Băsescu îl susţinea pe Cioloş pentru un nou mandat, premierul Ponta a propus-o pe Corina Creţu. Până să se clarifice disputa, au apărut tot felul de zvonuri, inclusiv unul după care Creţu urma să primească portofoliul pentru Ajutor Umanitar, adică praful de pe toba Europei. Astfel că Traian Băsescu a plecat la Consiliul European din august 2014 cu două propuneri. Până la urmă, Ponta a avut câştig de cauză şi România a primit, aproape nesperat şi cumva nemeritat prin prisma ridicolei situaţii, portofoliul Dezvoltării Regionale.
Cristian Preda a cerut, la sfârşitul lui noiembrie, retragerea dreptului de vot al României în Consiliul Uniunii Europene