Asistăm la un spectacol de apetit debordant, în care statul român, dintr-un arbitru al echilibrului, a devenit un mesean hămesit care își mărește constant porția de tort, ignorând faptul că ingredientele și efortul coacerii cad exclusiv în sarcina sectorului privat.
„Felia de tort” este o figură de stil care definește o realitate economică și fiscal-bugetară. De fiecare dată când deficitul bugetar scapă de sub control sau când promisiunile electorale depășesc pragul sustenabilității, prima reacție a decidentului politic nu este eficientizarea cheltuielilor, ci „ajustarea” veniturilor. Iar în dicționarul administrativ, „ajustare” înseamnă, invariabil, mărirea presiunii asupra celor care produc. Așa s-a întâmplat și în 2025 și tot așa se întâmplă și acum.
Economia reală — acea mână de antreprenori, profesioniști liberali și angajați în sectorul privat — a ajuns să joace rolul unui brutar silit să muncească ore suplimentare pentru a hrăni un oaspete care nu doar că nu participă la costuri, dar se plânge constant că porția e prea mică. Această lăcomie instituționalizată transformă statul dintr-un partener într-un prădător fiscal. Iar justețea este marea absentă a contractului social.
Ceea ce pare să uite arhitecții politicilor de la București este fundamentul oricărei economii de succes: predictibilitatea și justețea. Un cetățean sau un antreprenor acceptă să cedeze o parte din roadele muncii sale atât timp cât simte că schimbul este echitabil. Dar unde este investiția în infrastructură care să justifice taxele mari pe combustibil și carburanți? Unde este debirocratizarea promisă, care să compenseze creșterea impozitelor pe dividende sau pe întreprinderi? Unde este stabilitatea, când în Codul Fiscal regulile se schimbă de la un trimestru la altul?
Lipsa de justețe apare atunci când statul își securizează propriile venituri prin ordonanțe de urgență, dar lasă cetățeanul să se lupte cu o inflație pe care tot politicile statului o alimentează suplimentar față de inflația importată din condițiile economice globale (vezi criza energiei). Este un dezechilibru moral: statul își protejează „felia” prin forța coercitivă, în timp ce economia privată trebuie să-și protejeze firimiturile rămase prin creativitate disperată sau, din păcate, prin restrângerea activității.
Istoria economică ne învață că un stat care consumă prea mult din substanța vitală a pieței libere sfârșește prin a suferi de un paradox al lăcomiei. Cu cât taxezi mai mult o bază de impozitare tot mai firavă, cu atât încurajezi mai mult migrația capitalului, munca la negru sau, pur și simplu, demotivarea. Nu poți avea o administrație publică modernă, digitalizată și bine plătită pe umerii unei economii private care este constant „pedepsită” pentru succes. Statul român pare să fi adoptat filosofia conform căreia vacile care dau cel mai mult lapte trebuie să primească cel mai puțin fân, fiind considerate resurse inepuizabile. Este o eroare de calcul care, pe termen lung, duce la atrofie economică.
Pentru ca economia să aibă sens, ea are nevoie de spațiu de respirație. Un antreprenor nu construiește o afacere pentru a deveni un simplu colector de taxe pentru Ministerul Finanțelor. El construiește pentru a inova, pentru a crea valoare și pentru a obține un profit care să-i permită dezvoltarea. În momentul în care statul confiscă nu doar profitul, ci și speranța de stabilitate, motorul dezvoltării se gripează.
Avem nevoie de o schimbare radicală de paradigmă. Statul trebuie să înțeleagă că rolul său nu este să fie cel mai mare consumator din economie, ci cel mai inteligent facilitator. „Felia de tort” a statului nu ar trebui să crească prin mărirea procentelor luate forțat, ci prin creșterea tortului întreg — adică prin susținerea creșterii economice reale.
La finalul zilei, matematica este implacabilă. Statul, cu tot aparatul său birocratic, cu serviciile publice și cu sistemul de protecție socială, nu produce valoare prin sine însuși. El este un vehicul de redistribuire. Dacă motorul care alimentează acest vehicul — cetățeanul plătitor de taxe și firma privată — este supraturat și lăsat fără combustibil, întregul mecanism social se va opri în loc.
România nu mai are nevoie de un stat hrăpăreț, ci de unul cumpătat. Nu de un stat care „înfulecă” din prezentul și viitorul nostru, ci de unul care investește azi pentru mâine.