Pentru că, pe lângă strălucire, farmec și stil, pe lângă celebrarea anuală a celor mai bune filme, Cannes mai are ceva în plus: un decor de vis. Riviera franceză, îmbinarea dintre stânci și mare, are un romantism unic în lume. Și când e populată cu vedete ca Michael Douglas & Zeta, cu veșnic tinerii Robert de Niro & Martin Scorsese, cu șarmantul Leo DiCaprio, cu definiția eleganței - Tom Hanks, cu farmecul nemuritorului Harrison Ford și a sa la fel de fermecătoare Calista Flockhart, cu grațioasa Umma Thurman sau cu diafana Scarlett Johannson, atunci chiar îți taie respirația.
De 15 ani încoace, un român e prezent la fiecare ediție. Cristian Radu Nema e singurul fotograf român acreditat la Cannes, știți, unul dintre aceia pe care-i vedem strigând „Hei, Leo”, „Hei, Robert” ori „Hei, Scarlett”, și marile vedete se poziționează spre ei, zâmbind, știind că le vor oferi cadrul perfect. Cristian ne-a promis la plecarea spre Franța că va povesti în exclusivitate pentru Jurnalul desfășurarea marelui eveniment. Și s-a ținut de cuvânt. Întrebări au fost multe. Și mai „pământene”, de genul cum e să stai la doi pași de Johnny Depp sau Ethan Hawke? Cum se comportă vedetele cu tine? Cine e cel mai drăguț/ nesuferit?
De la Charlie Chaplin la Alain Delon
Întâlnirea cu Cristian Radu Nema e însă din altă dimensiune. Cu tact, dar și cu entuziasm, te poartă pe covorul roșu, te duce acolo, la Cannes, te pune la brațul lui Catherine Zeta Jones, te face să-ți scoți jobenul în fața „nașului” Robert De Niro. Toate, desigur, virtual. „Cel mai important este că Festivalul de la Cannes nu aparține unui timp sau spațiu. Este impropriu să vorbești despre o anumită perioadă a Cannes-ului, să spui că au existat vremuri în care era mai important, mai strălucitor sau vremuri în care, deja clasica formulare, „nu mai e ce era odată”. Festivalul este o heterotopie - termen perfect pentru a descrie anumite spații culturale, instituționale și discursive care sunt cumva „altele”: tulburătoare, intense, incompatibile, contradictorii sau transformatoare”, își începe povestea Cristian Radu Nema, regizor de succes acasă și fotograf la festivalul de pe Coasta de Azur.
„Cannes-ul este același, anul acesta a fost la fel de puternic ca acum 15 ani, când am ajuns prima oară aici. Și sunt sigur că este la fel de intens și de puternic la fel cu edițiile din anii 90 sau 70 sau de la începuturi. Diferă, sigur ca da, filmele. Echipele filmelor, creatorii acestora, actorii și chipurile afișelor. Diferă numele, diferă privirile. Diferă de la an la an. Se schimbă de la an la an. Dar se schimbă doar acești termeni palpabili, vizibili. Ceea ce transmit însă toate aceste întâlniri de cineaști, de regizori, aceste priviri ale actrițelor, actorilor, ale... zeilor filmului mondial, rămân la fel: puterea, energia, starea. Emoția nu se schimbă. Emoția a rămas aceeași încă de la prima ediție de acum 76 de ani. Este identică această emoție, doar că este compusă din alte elemente și este transmisă prin alte mijloace”, punctează Cristian, care conchide: „Aici este sublimul în artă: că niciodată nu poți compara. Este de neconceput cum ai putea să compari o sală plină aplaudându-l pe însuși Charlie Chaplin cu, să spunem, lacrima lui Alain Delon când, arătând pe ecranul cinematografului, spune că el, cel de pe ecran, e cel nemuritor, nu cel din fața noastră, când nu mai distingeam realitatea de vis”.
Momentul sosirii cu limuzinele, impresionant
Momentul cel mai impresionant? „Nu ai cum să compari cu nimic sosirea în coloana oficială a mașinilor negre impecabile, ce aduc echipa pentru a păși pe covorul roșu. Sau pe Martin Scorsese și Robert De Niro, conducând un taxi galben, cu trimitere, desigur, către un stâlp al filmului mondial - Taxi Driver. Sau momentul de acum 10 ani, când actorii din The Expendables - Sylvester Stallone, Bruce Willis sau Arnold Schwarzenegger au ajuns la film, împreună, într-un tanc”.
„A sta lângă toți acești oameni care au fost și sunt ctitorii celei de-a 7-a arte, ctitorii cinematografiei, reprezintă puterea de a înțelege esența timpului: o secundă, față în față cu ei, cuprinde, în sine, o energie pe care o poți primi poate în zeci și zeci de ani de plimbări sau de a citi cărți, a vedea filme, a învăța sau orice altceva. Aici timpul nu se măsoară în minute. Nici în secunde. Se măsoară în bucurie”, spune Cristian Radu Nema, care își reia ideea imediat: „Și aici este întregul paradox: că ceva ce este imposibil de măsurat își găsește totuși un ordin de mărime: infinitul. Infinitul bucuriei când strigi către Johnny Depp, iar el, privindu-te, te transformă în partenerul său de scenă. Sau când, alergând spre premiera filmului dintr-una din zile, întâlnești, la cafenea, pe Pedro Almodovar și în acea secundă despre care vorbeam mai devreme, te gândești la decizie: rămâi, întârzii, dar bei o cafea cu Pedro? Sau ajungi la premieră, alături de cei prezenți acolo?”.
„Revenind la timp, durata festivalului nu este de două săptămâni, așa cum, aparent, este în program. Este de exact 365 de zile, dintre care 12 se întâmplă fizic, palpabil și le simți: le poți încadra temporal și geografic: în luna mai, pe Coasta de Azur. Dar odată ce ai respirat aici, întreg anul ce urmează îți rămâne aceeași respirație. Până la următorul Cannes. Astfel, totul nu este ceva recurent, ce are loc an de an, ci este ceva continuu. Este permanent”.
Cannes, templul cinematografiei
Fotograf, dar și regizor. Prezența exclusivă la Cannes îi oferă lui Cristian Radu Nema și posibilitatea de a privi festivalul nu numai prin obiectivul aparatului foto, ci și de a „fura” meserie de la „cei mai cei”. De la monștrii sacri ai cinematografiei mondiale. „Ca regizor, unghiul de vedere e foarte special. Pentru că realizezi că, în artă, criteriile sunt cu totul altele decât cele pe care ai impresia că le cunoști. Sigur, toate regulile creației unui scenariu, ale etapelor de preproducție sau postproducție ale unui film, structura și logistica filmării sunt aceleași. Dar, într-o analogie cu festivalul, se poate spune că nașterea unui film și existența lui sunt asemenea festivalului: aparent este încadrat în niște standarde, niște norme fără de care nu poți face nimic, dar - în același timp, cheia este în ceea ce nu poți să explici verbal, vizual sau sonor. Cheia este ca filmul să conțină acel suflet fără de care tot ce ar avea filmul pe lângă, fie și perfect, ar fi în zadar. Când trăiești emoția regizorilor consacrați pășind pe covorul roșu pentru o nouă creație a lor, înțelegi mult, dincolo de ceea ce se vede. Înțelegi că arta pe care o face un cineast, un regizor, și modul în care te raportezi la ea trebuie să fie la fel de intensă. Fie că ești câștigătorul Palme d’Or-ului sau te afli la primul film, fie că ești Tarantino și prezinți al 8-le-a film din carieră sau ești un tânăr ce, prin firescul exprimării sale cinematografice, reușești să fii inclus în competiția oficială, aplecarea către ceea ce ai realizat este aceeași. Ca regizor, trebuie sa trăiești Creația ta. Indiferent de consacrarea pe care o ai. Filmul tău trebuie să fie motivul existenței tale. Festivalul este încununarea lui, a filmului, a muncii. Nu este scopul. Este doar desăvârșirea”.
Și totuși, după două săptămâni magice, festivalul s-a încheiat. Încheie și Cristian Radu Nema: „Cu toate că nu se poate trage o concluzie, pentru că acestea vin doar în preajma unui final, or, despre Festivalul de la Cannes nu se poate vorbi vreodată despre vreun final, această concluzie a fost foarte fin subliniată chiar de un regizor din competiție. În timpul aplauzelor de la finalul filmului, profund emoționat fiind - cu toate că era un regizor deja consacrat - spunea: Cannes-ul este, într-adevăr, un Templu al Cinematografiei. Este un loc sacru, iar tot cei prezenți trebuie sa înțeleagă asta”.
E clar, Cannes are ceva ce alții n-o să aibă niciodată. E mereu iubit, mereu etern.
Românii la Cannes
De-a lungul timpului, mai multe pelicule românești au fost premiate la Cannes. A deschis „balul” Ion Popescu-Gopo, cu „Scurtă istorie, care a câștigat Palme d’Or 1957, pentru film de scurtmetraj. Iată-i pe ceilalți laureați:
Pădurea spânzuraților - Liviu Ciulei: Premiul pentru cea mai bună regie 1965
Răscoala - Mircea Mureșan: Premiul pentru cel mai bun debut 1966
Trafic - Cătălin Mitulescu: Palme d’Or pentru film de scurtmetraj 2004
Moartea domnului Lăzărescu - Cristi Puiu: „Un Certain Regard” 2005
A fost sau n-a fost? - Corneliu Porumboiu: „Caméra d’or” 2006
California Dreamin' - Cristian Nemescu: „Un Certain Regard” 2007
4 luni, 3 săptămâni și 2 zile - Cristian Mungiu: „Palme d’or” și Premiul FIPRESCI 2007
Polițist, adjectiv - Corneliu Porumboiu: Premiul FIPRESCI, Premiul Juriului 2009
După dealuri - Cristian Mungiu: Cea mai bună interpretare feminină (Cosmina Stratan, Cristina Flutur), Cel mai bun scenariu (Cristian Mungiu) 2012
Festival neîntrerupt din 1947
Festivalul de film de la Cannes își are originea în 1932, când ministrul educației din Franța de atunci, Jean Zay, la propunerea lui Philippe Erlanger și cu ajutor american și britanic, a organizat primul festival internațional francez al filmului. Începând cu 1947, festivalul a fost denumit „Festival du film de Cannes”. De atunci locul desfășurării festivalului a rămas același, orașul Cannes de pe Riviera franceză. Cel mai prestigios premiu acordat la Cannes este Palme d'Or pentru cel mai bun film. Acesta este urmat de Grand Prix, Premiul special al juriului, Palme d'Or pentru scurtmetraj, Cea mai bună actriță, Cel mai bun actor, Cel mai bun regizor, Cel mai bun scenariu și Premiul juriului. Alte secțiuni mai cuprind Prix Un Certain Regard - Tinere talente, opere inovatoare și îndrăznețe, Cinéfondation - Filme studențești, Caméra d'Or - Cel mai bun film de debut, iar premiile acordate de entități independente sunt Prix de la FIPRESCI - Federația Internațională a Premiului Criticilor de Film, precum și Premiul Juriului Ecumenic, L'Œil d'or - Cel mai bun documentar sau Palm Dog, pentru cea mai bună performanță canină.
Foto Cristian Radu Nema