Atunci când ne uităm la o Europă în care băncile încep să semene până la confuzie unele cu altele, pentru că plafonul de garantare face ca riscul pentru persoanele fizice să se dilueze la nivel de entitate bancară şi să fie judecat sistemic, ne îndreptăm instantaneu atenţia către Statele Unite, unde finanţarea vine preponderent de pe piaţa de capital.
Pe această piaţă financiară nu se vorbeşte de credite neperformante, plafoane de garantare şi de indicatorul de solvabilitate.
Nimeni nu acordă o atenţie exagerată faptului că „lucrează” cu banii micul deponent, care economiseşte - în Europa, reiterez, persoană fizică „garantată” - fiindcă este vorba de resursele investitorilor. Resurse, care, în condiţii de concurenţă şi maximă transparenţă, sunt alocate eficient, de către pieţe.
Aceasta este societatea capitalistă spre care cred că ar dori să tindă UE. Dar ce păcat că Uniunea încearcă să regleze administrativ noţiunea de investitor, în loc să lase piaţa să o facă.
Din acest motiv se ajunge ca un deficit bugetar uriaş, precum cel american, să poată fi finanţat, iar dacă n-ar mai putea fi „validat” de piaţă acesta ar urma să se reducă.
Vreme în care Uniunea Europeană „bancarizată” se raportează la repere artificiale, precum dobânzile directoare şi criteriile de la Maastricht. Tratatul stipulează ca deficitul bugetar să se plaseze sub 3% din PIB, însă această limită negociată politic nu spune nimic de faptul că-i contraindicat să mărești taxele pe timp de criză.
Ducând lucrurile la extrem, se observă, şi la nivelul finanţării, aceeaşi diferenţă ca între folosirea sistemului metric, o creaţie artificială franceză, şi a sistemului de măsurare anglo-saxon, cu picioare, yarzi, inchi şi mile - bazat, natural, pe „mărimile” corpului omenesc. UE conservă un model de administrare bazat pe restrângerea cererii agregate și pe filosofia că nu e neapărat nevoie să îți dezvolți piețele, ca să creezi capital.