Iar soarta acestora din urmă a fost dramatic influențată de tulburările istorice ale perioadei. În 1780 a izbucnit al patrulea război anglo-olandez, care a deraiat grav transporturile maritime de mărfuri olandeze din colonii către finanțatorii și intermediarii lor din Olanda și, în consecință, a afectat garanțiile obligațiunilor ipotecare legate de acestea. De exemplu, obligațiunile primei plantații Deutz s-au depreciat cu 35-40%, iar deținătorii lor au fost obligați să accepte reduceri ale dobânzilor plătite.
În 1782, reducerea valorii portofoliului investițional l-a obligat pe Adriaan van Ketwich să suspende răscumpărarea de acțiuni la fondul mutual Eendragt Maakt Magt, precum și dividende mai mici. Pe la sfârșitul secolului, toate cele trei fonduri mutuale despre care am vorbit mai sus dispăruseră din jurnalul oficial de prețuri al bursei din Amsterdam, iar prețurile lor de tranzacționare mai apăreau doar în mod neregulat, la diferite licitații private organizate de brokeri. În 1799, la finalul duratei de viață stabilite prin statutul fondului, participanții au votat prelungirea acesteia până în momentul în care prețul acțiunilor sale urma să revină cel puțin la valoarea lor inițială de achiziție.
În 1803, administrarea fondului mutual a fost preluată de către o firmă nou creată de familia Ketwich. În 1811, prețul acțiunilor Eendragt Maakt Magt a atins un minim de doar 25% din valoarea lor nominală de 500 de guldeni. Pare miraculos, dar ulterior fondul a recuperat valoarea pierdută, administratorul cumpărând în mod activ acțiuni depreciate ale fondului de pe piața liberă. În 1824, participanților rămași în fond li s-a plătit un dividend de lichidare a acestuia de 561 de guldeni pe acțiune.
Lichidarea fondului mutual Concordia Res Parvae Crescunt a durat substanțial mai mult. Fondul a existat în mod activ timp de 114 ani, până în 1893, când a fost oficial dizolvat. În 1894 s-a efectuat o plată finală de dividende, de 430,55 guldeni/acțiune, respectiv 87% din valoarea inițială a acestora, de 500 guldeni/acțiune. În pofida furtunilor prin care a trecut, sau poate grație acestora, Concordia Res Parvae Crescunt este probabil fondul mutual cu cea mai lungă durată de viață din istorie.
Între 1780 și 1790, au apărut peste 30 de organisme de plasament colectiv al căror singur obiectiv era efectuarea de investiții în obligațiuni guvernamentale ale Statelor Unite. Alături de Franța și Spania, Olanda era unul dintre principalii finanțatori ai Revoluției Americane. Istoricii estimează că, între 1782 și 1791, la Amsterdam și Antwerp s-au colectat circa 32 de milioane de guldeni pentru sprijinirea logistică a coloniștilor americani rebeli.
Aceste avansuri au fost efectuate într-o perioadă de deteriorare a creditului Statelor Unite. Cheltuielile de război, coroborate cu capacitatea limitată de a colecta taxe și impozite, a făcut ca piața americană să fie inundată cu bani de hârtie, emiși atât de către fiecare dintre statele americane, cât și de Congresul Continental, ceea ce a dus la deprecierea bancnotelor.
Însă pe lângă bancnote, în timpul războiului mai fuseseră emise tot felul de categorii de promisiuni nominale de plată, inclusiv în loc de soldă pentru militari. Dacă punem la socoteală multitudinea de emisiuni de obligațiuni guvernamentale federale și statale, rezultatul a fost o economie inundată cu promisiuni de plată pe hârtie. Pentru a completa imaginea dezastrului, nimeni nu știa exact magnitudinea datoriilor și cine era responsabil pentru plata lor. Unele state americane și-au repudiat datoriile, în timp ce altele au cerut Congresului să le preia datoriile făcute în timpul războiului.
În 1782, Congresul a trimis comisari pentru a inventaria obligațiile de plată ale statelor și s-a început lichidarea lor, de cele mai multe ori în monedă drastic depreciată. În consecință, investitorii erau foarte neîncrezători cu privire la perspectivele rambursării complete a acestor datorii, fapt care se reflecta în cotațiile de piață ale datoriilor de stat americane. De exemplu, în 1788, valoarea de piață a acestora a fluctuat între 15 și 40 de cenți/dolar, în funcție de emitent și de tipul obligației de plată.
În același an, bancherii din Amsterdam Pieter Stadnitski și Hendrik van Vollenhoven au organizat un fond mutual care să investească în obligațiuni de stat depreciate ale Statelor Unite. Prospectul fondului arăta că portofoliul investițional urma să conste în obligațiuni cu dobândă de 6%, cu valoarea nominală de 840.000 de dolari, achiziționate la prețul de 60 de cenți/dolar. La cursul de schimb de la acea dată, de 2,35 guldeni/dolar, portofoliul era evaluat la valoarea totală de circa 1,2 milioane de guldeni.
Stadnitski și Van Vollenhoven au vândut pe bursa din Amsterdam 1.200 de acțiuni la fond, la valoarea nominală de 1.000 de guldeni/acțiune. Fondul mutual avea o durată de viață stabilită la 25 de ani, iar prospectul prevedea răscumpărarea graduală a acțiunilor fondului pe durata de viață a acestuia. Acest lucru se realiza prin utilizarea unei părți din veniturile din investiții ale fondului pentru răscumpărarea cu primă a acțiunilor acestuia, păstrându-se intact colateralul. Însă în loc să se majoreze dividendele acordate în baza acțiunilor nerăscumpărate, surplusul de venit din investiții, față de dividendele promise prin prospect, era utilizat pentru accelerarea ratei de răscumpărare a acțiunilor, în timp, cu prime din ce în ce mai mari.
De exemplu, 36 de acțiuni urmau să fie răscumpărate cu o primă de 3% după un an, 38 – cu o primă de 6% în anul următor, până se ajungea 71 de acțiuni cu o primă de peste 70% la finalul celui de-al douăzeci și patrulea an. Acest plan de răscumpărare era, fără îndoială, extrem de agresiv și riscant, iar aplicarea lui urma să fie posibilă doar cu condiția ca SUA să nu intre în incapacitate de plată.
Termenii prospectului fondului mutual erau atractivi în comparație cu randamentele promise de alte instrumente cu venit fix de pe bursa din Amsterdam și, printre alte consecințe, au îngreunat demersurile guvernului american de a se împrumuta pe bursa de la Amsterdam. De ce ar fi plătit investitorii 100 de cenți/dolar pentru o obligațiune cu dobândă de 6% pe an când puteau cumpăra obligațiuni cu dobândă similară, dar cu discount de 40%, prin fonduri mutuale?
Fondul mutual de obligațiuni americane depreciate al bancherilor olandezi Stadnitski și Van Vollenhoven a fost primul dintr-o serie de 29 de astfel de fonduri cu plasamente în datoria de stat a SUA care au fost listate la bursa din Amsterdam între anii 1787 și 1804. Succesul lor le-a făcut să devină categoria dominantă de investiții străine listate la Amsterdam la începutul secolului al nouăsprezecelea.