Geopolitica, metoda de cercetare mai nouă care îmbină datele plasării pe planetă cu transferul lor spre comportamente în funcție de vecinii cu mușchii mereu mai încordați, a dus la o fundamentare a protecție prin rezerve față de acțiunile curajoase sau de ieșire prea accentuată „în față”. România a rezistat de-a lungul secolelor învolburate însă pe meterezele cetății în momente cruciale, având în momentele de cumpănă conducători care nu și-au plecat capul, lăsând spațiu între momentele de vârf ale curajului pentru liniștirea apelor și acumularea energiilor pentru viitoarele lupte. „Cazuistica” tragică a unor asemenea lideri a condus la sedimentarea proverbului din care nu cresc însă eroi. Statuile nu transmit spre posteritate pe cei cu capul plecat, pe învinși, ci pe vitejii care au dat neamului vigoare în momentele de încercare sau pe acei care s-au remarcat prin realizări memorabile în varii domenii ale competiției pașnice care se poartă mereu între națiuni atunci când nu se războiesc.
Nu vreau să facem teorii abstracte, motiv pentru a fi supuși criticii celor care resping teoria excepționalismului în cazul popoarelor „mai mici”, permisă doar americanilor, rușilor, chinezilor. De aceea trec la câteva exemple care ne pun și pe noi, cuminții Planetei, pe harta realizărilor de excepție pe care nu le aninăm, din modestie, la rever, ca motive de mândrie.
Nu mă voi referi la figurile din cartea de istorie, editată cu file tot mai puține, nici la performanțele sportive, tot mai rare. Sunt în economie repere pe care alții le remarcă, dar care, pe „acasă”, sunt trecute cu vederea. O marcă românească - „Dacia” -, ajunge în topul vânzărilor în Europa, dar momentul nu este prilej de știri de breaking news. Sandero stă pe podiumul vânzărilor de automobile pe continent, dar succesul nu pare să fie atribuit constructorilor de la Mioveni, ci cu el defilează francezii. Nici micuța Dacie electrică, spaima prețurilor pentru Tesla, nu vrea să fie rudă cu românii, doar pentru că este adusă din China. De ce uităm așa repede că marca Dacia nu a plecat de aici, a fost crescută și apoi altoită cu capital și tehnologie franceză Renault, dar cu temelia construită cu eforturile și banii românilor. Mai mult, de câțiva ani, marca respectivă, cu mașinile ieșite pe liniile de la Mioveni, susține revirimentul companiei franceze.
Dezindustrializarea care a măcinat sute de fabrici din România arată, prin acest exemplu, că „dezastrul programat” a fost eroarea istorică a anilor ’90.Credința că așa ne-a „fost soarta” ne conduce spre un defetism păgubos. Problema este că nu au fost suficienți liderii care să fi sfințit locul, cum se spune, prin capacitate managerială și abilitate. Nu sunt mulți care își mai aduc aminte de Constantin Stroe, cel care s-a zbătut și a reușit să țină uzina de la Pitești în picioare și să o propună ca variantă valabilă de colaborare companiei Renault. Colegii de Jurnalul de Argeș încearcă să convingă comunitatea să ridice o statuie lui Constantin Stroe în Pitești, după modelul primăriei din Mioveni, care a onorat memoria acestuia cu un bust și numele unei străzi.
Când este cazul să sărbătorim, ne zgârcim cu laudele sau le acordăm falselor valori merite nemeritate. Când avem perle ale coroanei nu ne oprim să i le smulgem, parcă ne este teamă să nu ne copleșească mărimea unor companii cu potențial. Evoluția companiei Hidroelectrica, cu reale posibilități să fie lider regional, ar trebui să fie un nou cap de serie pentru revigorarea industrială, într-un moment favorabil de tranziție în energetică. La fel stau lucrurile și cu banca românească cea mai veche - CEC - care este brandul din domeniu înfipt în memoria generațiilor. Am îngropat în rugină ARO, fabrica de autocamioane de la Brașov, industria de tractoare. Din IMGB a rămas o fărâmă, Faur e doar cu numele, laminoarele de la Republica sunt un câmp, Electroaparataj e mall, Petrochimica, tăiată pentru a fi vândută la fier vechi. Am enumerat aceste mari uzine, duse în neant, care ar fi putut să fie lideri industriali. Lecțiile acestui trecut recent nu par să scoată din letargie capacități industriale care mai pâlpâie. Sunt ținute în anonimat chiar și programele din industria de apărare care au ajuns „la modă”. De ce trecerea la economia de război pe care o face industria europeană nu aduce „apă proaspătă” și în uzinele noastre de tradiție - de la Cugir, Făgăraș, Moreni, Sadu, Bacău, Ghimbav, Reșița, Crângul lui Bot. Poate sunt foarte secrete, și nu sunt anunțate de frica rușilor, deși într-o lume în care informația circulă nestingherită, asta e aproape imposibil. Ne scremem la guvern să „concepem” măsuri de economisire meschină sau chiar hilare, cum sunt limitările în consiliile de administrație, în loc să concentrăm investițiile și fondurile europene pe un program amplu de înzestrare a armatei.
Am trecut hopul pandemiei fără să reținem un proiect consistent pentru dezvoltarea industriei farmaceutice. Acum, după un an de război în coasta țării, stăm și ne minunăm cum se mișcă polonezii cu industria de apărare și nu putem să facem față unor comenzi minime de suplimentare la muniția de tip sovietic pentru ucraineni.
A sunat goarna, domnilor din Palatul Victoria! Dacă au început să curgă ordinele de chemare a rezerviștilor pentru exerciții, înseamnă că vine un moment în care trebuie să fim iar pe metereze. Pe timp de pace ne-am specializat în falimente, poate reușim acum să schimbăm foaia!