Vrem o țară ca afară! Această dorință care a animat multe manifestații de protest plasează spre decidentul politic sarcina de a găsi un model de țară mai bun decât cel românesc, pentru a-l importa. Doleanța de a aduce ,,acasă”, dacă nu integral, cel puțin parțial, ceea ce au mai bun alte țări este justificată. România nu oferă de multe decenii satisfacție cetățenilor ei, nici perspective de împlinire suficiente pentru a-i convinge să găsească aici pistele de valorificare a ambițiilor personale. Datele din sondaje sunt elocvente: la întrebarea privind dacă direcția în care se îndreaptă România este bună, răspunsurile sunt puternic majoritar negative. Direcția „greșită” pe care o percepe populația nu a fost părăsită însă de politicieni, niciun președinte nu a reușit să impună o schimbare de azimut, deși la fiecare tur electoral am auzit promisiunea ,,modelului de țară”. Timp au avut toți. Ion Iliescu, Traian Băsescu și Klaus Iohannis sunt președinți de două mandate. Transformările cele mai substanțiale s-au produs, ne place sau nu, în perioada lui Ion Iliescu - noi instituții, aderarea la Uniunea Europeană și la NATO - au bazele în orientarea dată atunci deciziilor majore. A fost direcția greșită? Greu de acceptat că opțiunea PRO VEST este contestată de populație. Acest ,,vrem o țară ca afară” se referă, cred, la un model occidental de organizare a instituțiilor, serviciilor sociale, justiției, infrastructurii sistemelor vitale. Milioanele de români plecați din țară sunt promotorii acestui îndemn-doleanță. Diaspora reprezintă de ani buni un element important în viața României. Nu doar faptul că au schimbat balanța votului la prezidențiale, dar ei contribuie substanțial, cu banii trimiși în țară, la echilibrarea bugetelor familiilor rămase acasă. Deschiderea spre problemele diasporei aduc în dezbaterea internă și problemele țărilor de exil. Pandemia le-a evidențiat cu putere. Înțelegem mai exact presiunea care se pune pe libertatea de mișcare a cetățenilor. Fluxurile de muncitori sezonieri au creat la frontiere tensiuni greu de stăpânit, gestiunea lor făcând o radiografie și a calității umane a diasporei. Nu putem să ne ascundem realitatea: nivelul redus de educație al multor români reveniți acasă, ridică întrebări și multe îngrijorări despre comportarea și capacitatea de integrare socială la domiciliu. Restricțiile de carantinare au arătat potențialul de revoltă al unor ,,pacienți”, care cu greu își vor găsi locul după ce trece riscul de contaminare. Deja au apărut confruntări în comunități care păreau liniștite. Lipsa evidenței minime a populației ne împiedică să avem date exacte despre fenomenul întoarcerii ,,fiilor rătăcitori”. Creșterea incidentelor violente între ,,localnici” și ,,reveniți” arată că forțele de ordine și administrațiile locale vor avea nevoie de întăriri. Dacă până acum se știau zonele ,,interzise” din Rahova, de câteva săptămâni, pe hartă apar aproape zilnic noi focare de turbulențe. Cu o legislație care nu stabilește exact normele de folosire a forței în reprimarea actelor antisociale, vom avea parte atât de abuzuri din partea poliției și jandarmeriei, cât și de agresiuni asupra acestora. Poliția trebuie apărată în aceeași măsură în care trebuie apărați cetățenii, demnitatea și integritatea lor. Nu vrem o țară ca afară în care să existe cazuri ,,George Floyd”, discriminări pe criterii rasiale sau sociale. Dar nici nu putem accepta, din rațiuni populiste, manifestări anarhice, de intimidare și agresiune directă asupra forțelor de ordine. Trecerea lui Garcea de la satiră în registrul dramelor este fața urâtă a unei noi realități. Un nou vector care să accentueze răspunsul la direcția spre care merge România.