Satul era un cătun belgian de la granița cu Franța, acolo unde și-a mutat rezidența, dar de care interpretul lui Rasputin din filmul omonim din 2011 nu a mai fost atât de interesat când a acceptat pașaportul rusesc făcut cadou de Vladimir Putin, alegându-se astfel nu doar cu protecția Kremlinului, ci și cu cota unică de 15% din Rusia. Autoritățile de la Paris l-au făcut în toate felurile, de la „evazionist” la „nepatriot”, la care Depardieu a replicat că, în Franța, „succesul, talentul și creativitatea sunt pedepsite”. Actorul a pozat într-un soi de supererou al individualismului antreprenorial, hăituit de prigoana etatistă și coborât parcă din romanele lui Ayn Rand, însă cum discursul rusoaicei emigrante antistaliniste nu prea prindea la Moscova, odată ajuns în Rusia, Depardieu a schimbat placa și a spus că „adoră cultura rusă”, ba chiar că tatăl său, René Maxime, era comunist și asculta Radio Moscova!
Tovarășul Gerard Maximovici Depardiev n-a vrut să înțeleagă că promiscuitatea cu statul începe sub formă de amor, dar se termină cu un viol. Și încă o dată spun că nu mă preocupă violul recent pentru care a fost pus sub acuzare, ci doar relația sa tulbure cu organul coercitiv. Evident că suprataxarea veniturilor mari e și imorală, și păguboasă, dar Depardieu a ignorat că averea acumulată de el era compusă covârșitor din bani publici, respectiv confiscați de stat de la contribuabilii francezi.
Nici măcar cinematografia rusă nu se bucură de atâtea subvenții și privilegii din partea statului, ceea ce, logic, încurajează turnarea de superproducții costisitoare, care, pe seama subvențiilor, nu se sinchisesc să-și recupereze nici măcar cheltuielile din vânzarea biletelor de cinema.
Potrivit producătorului Vincent Maraval, citat de Le Monde, din acest motiv, atunci când joacă în filme franțuzești, actorii de prim rang din Hexagon au onorarii care merg de la 500.000 la două milioane de euro, în timp ce, pentru producții realizate la Hollywood, aceleași staruri încasează între 50.000 și 200.000 de euro. Pe lângă subvenții directe de la bugetele centrale și regionale, cineaștii francezi beneficiază de împrumuturi fără dobândă din partea unei agenții specializate a statului, precum și de finanțare obligatorie prin lege din partea televiziunilor. Concluzia a fost trasă de cunoscutul economist american Tyler Cowen încă din 1998: cele mai fecunde perioade ale cinematografului francez au fost cele în care statul nu a intervenit deloc. Subvențiile și protecționismul față de filmele străine n-au făcut decât să ucidă dinamismul cineaștilor francezi.