Restructurarea industriei miniere, începută în urmă cu 20 de ani, a dus la dispariţia a peste 550.000 de locuri de muncă şi condamnarea unor zone întinse la sărăcie. Toate activităţile conexe industriei miniere, de regulă amplasate în aceleaşi zone, au fost atrase şi ele în acest declin. Au disparut astfel patru societăţi care aveau ca obiect de activitate producţia de utilaj minier, cinci institute de cercetare proiectare, iar învăţământul mediu şi superior care pregătea specialiştii în acest domeniu aproape că a dispărut.
Unele mine care au fost oprite au devenit, în timp, adevărate bombe ecologice pentru că fondurile alocate închiderii, reabilitării suprafeţelor şi ecologizării lor au fost insuficiente. De-a lungul anilor au fost elaborate mai multe strategii pentru relansarea mineritului în România, dar practic nu s-a întâmplat nimic semnificativ. Oraşe precum cele din Valea Jiului, Motru, Rovinari, Baia Sprie, Cavinic, Bălan etc au rămas fără singura sursă de venit. De exemplu, în Valea Jiului la începutul anilor 90, exista o populaţie de peste 142.000 de locuitori. Programele de restructurare, au condus la disponibilizarea a aproximativ 40.000 de angajaţi. Dacă la asta mai adaugăm tot personalul din industria pe orizontală dedicată activităţii miniere, încă 20.000 de persoane, realizăm că peste noapte s-a generat în zonă un şomaj de peste 50% din populaţia activă.
Mineritul se face după o lege înveche de 16 ani
În prezent, legea care guvernează activitatea minieră este Legea Minelor 85/2003. Ea a fost elaborată într-o perioadă în care România încă negocia aderarea la UE şi într-un context economic nefavorabil. Deşi în aceea perioadă trendul european şi naţional era de reducere drastică a activităţii miniere, legea nu trata aspectele ce urmau să apară după încetările masive de activitate. Nu a fost reglementat accesul la rezervele/resursele abandonate, procedurile de închidere, reabilitare şi ecologizare a zonelor afectate, iar corelarea lor cu cerinţele părţilor interesate (comunităţi locale, autorităţi de mediu, autorităţi din domeniul apelor etc) lipsea. Aşa se face că în prezent, peste 450 de licenţe de exploatare încheiate nu sunt aprobate de Guvern de peste 20 de ani. Se continuă funcţionarea prin artificii legislative de tipul permiselor de exploatare ce nu conferă siguranţa necesară pentru investiţii serioase în perimetrele aflate în exploatare. Pe de altă parte, legislaţia conexă, cea de mediu, ape, referitoare la deseurile miniere periculoase, au fost promovate, ulterior, prin acte normative care de multe ori erau în discordanţă cu Legea 85/2003.
Schimbăm o lege proastă cu una şi mai proastă
Până în prezent, au fost elaborate mai multe variante de modificare a legii mineritului. Ultima formă pusă în consultare publică de Ministerul Economiei nu face nici ea prea multă ordine în acest sector. Din start proiectul propus încalcă nu numai angajamentele externe ale României, ci şi cele mai simple reguli de funcţionare ale unei economii de piaţă sănătoase. În esenţă, se propun întoarcerea la darea în administrarea statului a resurselor/ rezervelor şi investiţii finanţate de la bugetul de stat. Într-un cuvânt, se doreşte o întoarcere la perioada dinainte de 89, având astfel toate ingredientele unui fiasco.
În anul 2017, se elaborase sub egida Ministerului Economiei, un proiect de lege cu participarea tuturor instituţiilor interesate, a mediului academic, a specialiştilor din cadrul societăţilor şi companiilor miniere, sindicate etc. Din motive necunoscute, Guvernul a preferat însă abandonarea lui.
Ce ar fi de făcut
Chiar dacă restricţiile de mediu impuse sectorului energetic pe bază de cărbune se vor înăspri, România nu-şi poate permite să renunţe la industria minieră. Dacă ar fi să copiem modelul aplicat de alte ţări care au reuşit să-şi păstreze şi dezvolte industria minieră, am putea să solicităm sprijinul unui colectiv de experţi independenţi externi. Pus sub coordonarea unei entitaţi precum UE sau Banca Mondială, acest colectiv, în colaborare cu participarea specialiştilor romani, ar putea elabora un proiect de lege care, ulterior, sa fie supus analizei tuturor celor implicaţi în sector. La nivel instituţional, ar trebui avută în vedere şi restructurarea actualei Agenţii Naţionale pentru Resurse Minerale (ANRM), o instituţie care a ajuns populată de mulţi nespecialişti şi plină de rubedenii. Pe de ală parte, România nu are acum o autoritate în domeniul geologiei, după modelul altor ţări. Avem în schimb Institutul de Geologie şi Geofizica, dar el are doar câteva din atribuţiile unei astfel de autorităţi.
România apelează la importurile de cărbune
În prezent, au mai ramas active unităţile miniere care fac parte din Complexul Energetic Oltenia (lignit) şi Complexul Energetic Hunedoara (huilă) unde mai lucrează circa 17.000 de oameni (4.000 în Valea Jiului şi 13.000 în Oltenia). În perioada de debut a anilor 90, numai în Valea Jiului activau peste 45.000 de angajaţi în 15 mine şi cariere, asigurând 20 milioane de tone de huilă energetică pe an, adică necesarul de combustibil pentru funcţionarea celor două termocentrale pe huilă, Mintia şi Paroşeni. Azi mai sunt în funcţiune doar patru mine, din care două urmează să-şi înceteze activitatea în curând. Asta face că peste 65% din cărbunele necesar funcţionării termocentralei Mintia să fie importat. Aceeaşi situaţie era şi în bazinul minier al Olteniei, unde cei aproximativ 40.000 de angajaţi asigurau funcţionarea tuturor grupurilor energetice de la termocentralele Turceni, Rovinari, Isalniţa, Craiova I şi II etc. Astăzi, cei 13.000 de angajaţi şi capacităţile de producţie rămase active, nu mai reuşesc întotdeauna să mai acopere necesarul pentru funcţionarea grupurilor energetic.
Exportăm concentrat de cupru în lipsa combinatelor de prelucrare
De tăvălugul distrugerii în numele unei pseudoreforme nu a scăpat nici mineritul neferoaselor, aici situaţia fiind şi mai dramatică. Activitatea a dispărut în totalitate în zonele istorice, cu minerit milenar din Munţii Apuseni, Baia Mare, Deva etc. Au mai ramas active doar exploatarea de la Roşia Poieni, care aparţine companiei de stat Cuprumin, şi câteva exploatări în Moldova, operate de investitori privaţi. Singurul metal neferos care se mai produce în ţară este cuprul, dar în lipsa capacităţilor de prelucrare, care au fost distruse între timp, România a ajuns un exportator de materie primă. Combinatele de la Copşa Mică, Baia Mare sau Zlatna, locuri unde concentratele erau transformau în aur, argint, cupru, zinc, plumb, fier, aluminiu etc, nu mai există astăzi, aşa că din România pleacă la export toată producţia de concentrat de cupru, pe care o importăm ulterior, la preţuri mult mai mari, sub forma materiilor finite.
Începutul dezastrului
În perioada 1990-2000, când s-a luat decizia de începere a sistării activităţii miniere din România, se ajunsese la nivelul întregului minerit la o subvenţie acordată de circa 6,2 miliarde de dolari şi o pierdere din exploatare de 6,7 miliarde de dolari. Subvenţia, ar fi trebuit să reprezinte diferenţa dintre costul de producţie şi preţul de livrare. În realitate, nivelul subvenţiei acordate de stat companiilor miniere, reprezenta doar 68% din necesarul real. Mai trebuie menţionat că pierderea reală era de 2,8 miliarde de dolari, diferenţa până la 6,7 miliarde o reprezentau accesoriile (penalizari, accize etc). Se ajunsese în această situaţie pentru că statul subfinanţa prin subvenţii companiile miniere. La sfârşitul anilor 90 a fost realizată o amplă analiză a mineritului românesc de către un grup de specialişti străini care în final au formulat o serie de propuneri pentru eficientizarea setorului, dar ele au fost însă neglijate. Deciziile au fost secvenţiale, fiecare guvern acţionând fara nici o coerenţă în decizii. Ce facea un guvern, desfiinţa următorul.
Lignit
Resurse Perioada de timp acoperită Rezerve Perioada de timp acoperită
690 mil. to 28 ani 124 mil. to 12 ani
Huilă
Resurse Perioada de timp acoperită Rezerve Perioada de timp acoperită
232 mil. to 290 ani 83 mil. to 104 ani