“Ţi-a ieşit coşaru-n drum şi-o să ai ce vrei de-acum, griji, nevoi, necaz, durere se vor duce ca un fum”. De neuitat farmecul lui Colea Răutu cântând şlagărul interbelic “Coşarul”. Combinaţie teribilă de actor cu dizeur, figura lui cu aer de taine asiatice l-au făcut pe Răutu să fie iubit de români, iubire fără pauze. Dar şi Nea Colea a iubit pătimaş tot ce-i intra în viaţă, a iubit teatrul nespus, chiar când n-avea spectacol se plimba la prânz pe trotuarele din preajma sălii de teatru. A iubit femeile până la scrum, l-au iubit şi ele lăudându-l pentru manierele de domn, în profund contrast cu rolurile de dur sau de năvălitor pe armăsari nebuni. A iubit şi Rapidul, venea la meciuri chiar şi pe ninsoare şi, când giuleştenii bâlbâiau mingea, şoptea doar pentru el: “Sunteţi nişte zarzavagii şi eu un prost că vă urmăresc şi când îmi îngheaţă mâinile”. Aşa de tare îi era inima pe stadionul Rapidului, încât la începuturile carierei lui de provincial venit la Bucureşti, fără să aibă casă, refuzase găzduirea unui prieten şi dormea sub tribuna stadionului din Giuleşti. “Mă culcam pe plasa de volei şi mă înveleam cu plasa de tenis”. A iubit tare scena şi Florian Pittiş. Of, Doamne, iată au trecut 10 ani de când s-a înălţat la cer Moţu Pittiş, la doar 64 de ani. Când fulguia afară, Pittiş dormea înghesuit în cabina de la teatru de teamă că se blochează circulaţia a doua zi, împiedicându-l să ajungă la timp la repetiţie. Filmam cu Pittiş interviul pentru Antena 1 în cabina lui de la Teatrul Bulandra. Brusc, ne roagă să facem o pauză şi Pittiş se duce în culise, şuierându-le actorilor în timpul piesei, “dacă nu jucaţi cu suflet, luaţi troleibuzul şi duceţi-vă acasă!”. Pittiş era regizorul piesei. Auzise în surdină tot timpul desfăşurarea spectacolului la un difuzor strâmb din peretele cabinei lui. Minte sclipitoare, talent cu prea plin, Moţu Pittiş era foarte modest. L-am intervievat altădată în biroul lui de director la Radio România Tineret. Birou de director e greşit zis, în cameră mai lucrau încă trei jurnalişti, masa lui de lucru găzduia doar un radio micuţ şi un calculator. Alături, vreo trei pachete de Carpaţi fără filtru. Vocea gravă, dar catifelată, vocea plină de mistere a lui Pittiş din “Teleenciclopedia”, ei bine acest glas de nota zece înghiţea fumul Carpaţilor fără filtru.