Nu ştiu dacă suntem grânarul Europei, dacă vom fi vreodată sau dacă e doar o sintagmă moştenită de la comunişti. Nu ştiu dacă putem hrăni 80 de milioane de oameni aşa cum uneori ţipă propaganda naţionalistă. Dar, cred că am putea hrăni lejer măcar vreo 18-19 milioane de oameni, adică atâţia câţi suntem noi; şi mai cred şi că ar rămâne un surplus pe care să-l dăm. Exportăm şi acum, dar mai mult materie primă, pe care, ulterior procesată şi frumos împachetată, o cumpărăm înapoi la preţuri mai ridicate. Cifrele actuale sunt de neconceput, dar corecte. Suntem în stare azi să asigurăm hrană pentru vreo 12 milioane de oameni (cifra e optimistă), restul trebuie să importăm. Asta păţeşti când, timp de 26 de ani, îţi baţi literalmente joc de agricultură, de pământuri şi ferme, de ţărani şi de crescătorii şi producătorii autohtoni, de întregi lanţuri de procesare din industria alimentară şi dezintegrezi o întreagă ramură econoimcă. Mă pufneşte râsul când aud că distrugerea face parte dintr-un plan odios ce are la bază interesele strănilior. Pe bune? Iarăşi străinii au făcut, au dres şi ne-au cotropit economic? Dar noi unde eram şi ce păzeam? De ce nu ne asumăm situaţia? (Îmi vine involuntar în minte imaginea halucinantă de la inundaţiile de acum câţiva ani, când într-o comună măturată de ape, sătenii stăteau la birt la şpriţuri/seminţe/ţigări, în timp ce jandarmii şi pompierii încercau să salveze, pe cât se mai putea, situaţia). Ar trebui mai degrabă să ne întrebăm, cu luciditate, de ce am ajuns să importăm legume, fructe, carne, lactate, conserve din ţări europene mult mai puţin “dotate natural”. Ce ar fi să ne mobilizăm şi să încercăm să înţelegem care sunt paşii pe care aceste ţări i-au făcut astfel încât să-şi creeze un avantaj competitiv. Ne plângem că, spre deosebire de noi, ei au programe de stimulare pentru micii sau marii fermieri, sprijin la export, subvenţii, programe de finanţare, că investesc în cercetare, că în loc să funcţioneze la întâmplare, au o strategie în spate. Aşa, şi? Pe noi ce ne împiedică să facem la fel? Ce ne împiedică să refacem sistemul de irigaţii, să construim centre regionale de colectare, să găsim soluţii pentru fragmentarea absurdă a terenurilor agricole, să negociem sisteme de subvenţii comparabile, să iniţiem programe de finanţare şi stimulare pentru fermieri, procesatori, exportatori. Pe lângă tehnologie, cele mai valoaroase resurse ale noului mileniu sunt hrana şi apa. Doar că cei care ar trebui să gândească şi să pună în practică strategii coerente se împart în nepăsători şi nepricepuţi. Greşesc când spun că toate acestea sunt ombilical legate şi de siguranţa naţională?