Îndrumătoare ne va fi distinsa psihologă elvețiană Verena Kast, autoarea studiului „Viața înseamnă relație. De la sine către lume” (Editura Trei, 2025): „«Sunt văzut, deci exist» - iată o perspectivă asupra identității în care nu este vorba despre un nucleu sau, dacă da, acesta nu este important: este vorba despre a fi văzut, a fi prezentabil. Asta înseamnă interesul pentru un corp frumos, în bună formă fizică, corp care trebuie să fie și văzut, să fie arătat. Poate că acesta este un motiv pentru care se fac și se trimit atâtea selfie-uri? Este ca și cum am vrea să ne asigurăm mereu de propria existență, dar să ne și arătăm în numeroase contexte de viață. Nu ne gândim sau ne este totuna că fotografiile acestea pot fi utilizate, manipulate: un aspect al propriei identități este astfel externalizat, dar și reflectat: sunt așa cum mă văd ceilalți”.
În pas cu eficientizarea
Îndoieli: „Dar ce se întâmplă cu nucleul? Cum mă pun în scenă într-un anumit context social? Poate că aceasta este o consecință a societății mediatice: media ne oferă, pe de-o parte, numeroase modele cum să ne prezentăm, ne obligă, pe de altă parte, să ne punem în scenă - și putem să ne facem văzuți. Atunci devenim o «marcă» - și astfel ținem pasul cu curentul eficientizării. Corpul dezvăluie desigur numeroase aspecte ale felului nostru de-a fi și, parțial, ale poveștii noastre de viață, astăzi în mod deosebit, când ne uităm la tatuaje: ceea ce mai demult era reținut în cel mai bun caz într-un jurnal, experiențe de iubire importante, oamenii pe care i-am adorat, astăzi mulți oameni poartă pe piele - cine vrea, poate să citească. Dacă acest «Sunt cum sunt văzut» - împreună cu exigența de a fi «cool» (n.r. - mișto, dezinvolt) - ar fi într-adevăr tema principală în definirea actuală a identității, atunci îmbătrânirea ar fi dificilă, ar trebui să rămâi tânăr și frumos sau să definești frumusețea astfel încât să existe și o frumusețe a bătrâneții”.
Societățile și cămășile ei de forță
„Dar din perspectiva aceasta exclusivistă asupra identității - apreciază Verena Kast - lipsește viața interioară, interioritatea, autenticitatea. Am depinde în totalitate de spiritul epocii, cu definiția sa specifică a atitudinii «cool». Tema aceasta este privită critic și demascată ludic în punerile în scenă ale unor artiste și artiști precum Cindy Sherman. Cu punerile ei în scenă, artista urmărește demascarea prin mijloace artistice a «cămășilor de forță în care o constrânge societatea pe așa-numita femeie». Artista contestă rolurile - și persoana - la care ne forțează societatea și demonstrează în același timp, prin noi puneri în scenă, că nu trebuie să ne supunem constrângerilor”.
Autobiografie expusă, autobiografie trăită
Mai explicit: „Noi, oamenii, simțim de regulă ceea ce constituie «nucleul» personalității noastre - îl putem trăi în universul nostru afectiv și în experiența delimitării de celălalt: Eu și Celălalt, Eu și Cealaltă. Rememorată, viața nu ne pare arbitrară, dependentă numai de privirea celorlalți, ci percepem într-o anumită coerență diverse aspecte ale biografiei noastre: aceste experiențe mă caracterizează ca persoană, îmi dau și sentimentul că sunt - în pofida tuturor schimbărilor - o persoană egală cu sine. Și chiar și atunci când în biografia noastră avem experiențe pe care le simțim nepotrivite, experiențe pe care ne-am dori să le putem șterge, știm totuși, de obicei, să le așezăm la locul lor în continuitatea biografiei. Nereușitele biografice, de exemplu un eșec în carieră, sunt și ele percepute ca făcând parte din propria biografie și așezate la locul lor ca narațiuni relevante pentru identitate și nu de puține ori avem impresia că, relatând aceste eșecuri, ele sunt tot mai bine procesate și așezate la locul lor. Bineînțeles că poți să și treci sub tăcere nereușitele. Dar și eșecurile trecute sub tăcere sunt astfel doar pentru autobiografia relatată, nu și pentru cea trăită”.
Miezul sinelui
Încheierea: „În relatarea autobiografică ne simțim ființa cea mai profundă, ea este un soi de «poveste-nucleu» a noastră. Iar nucleul acesta începe la rădăcini, la origine. Primele rădăcini nu sunt arbitrare, sunt fapte care trebuie acceptate: ne-am născut într-o familie care a trăit într-un anumit loc. Poate fi o înrădăcinare ancestrală - bunicii au trăit și ei în același loc -, poate fi însă și o înrădăcinare mai dinamică: mereu dezrădăcinat și iar înrădăcinat. Unii oameni au un singur «acasă», însă majoritatea are mai multe, unul dintre ele fiind însă perceput ca acel «acasă» care contează. Din nucleu mai face parte și ceea ce cred că am «moștenit», de exemplu temperamentul, echipamentul emoțional, trăsăturile fizice sau fantezii despre genetică”.
„«Sunt văzut, deci exist» - iată o perspectivă asupra identității în care nu este vorba despre un nucleu sau, dacă da, acesta nu este important: este vorba despre a fi văzut, a fi prezentabil”, Verena Kast, psihologă