Dar nu mi-am propus să vă emoţionez de la început și să vă povestesc că nu doar în estul Europei se luptă, ci și în rest, cu prețurile! Nu, vreau doar să vă conştientizez că inflaţie a fost și până acum, dar nu la nivelul preţurilor de consum. S-au scumpit activele imobiliare şi financiare, asigurările obligatorii și celelalte taxe ori s-au introdus unele noi, ceea ce grevează puterea de cumpărare. Chiar aşa, oare mai există active toxice ori s-au volatilizat prin decret politic?
Aşadar, inflaţia a fost „observată” doar în momentul în care a afectat coşul zilnic şi acest lucru s-a produs pentru că, brusc, „cineva” a spus că nu ne mai ajunge energia. Cu preţurile mari au fost rentabilizate surse noi, pieţele internaţionale arată acum volume suficiente de energie, însă cantitatea de bani alocată de state nu permite ieftinirea bunurilor. De fapt, dacă e s-o zicem pe șleau, nu s-au scumpit bunurile, ci s-au înmulţit banii. Oare nu ne-am plictisit de ciclul relaxare monetară - politici publice care creează stimulente perverse - malinvestiții - criză? Școala austriacă de economie l-a diagnosticat încă din prima jumătate a secolului XX şi nu se mai termină!
Dar haideţi să vedem chestiunea altfel. Să ne uităm cine nu are probleme cu inflația. Sunt cei care îşi realizează singuri bunurile pe care le consumă. Mergând la extrem, comunitatea amish din Statele Unite nu se confruntă cu inflaţia şi la fel ţăranii români care trăiesc pe seama autoconsumului. Ei se găsesc în sfera trocului şi-s dependenţi de diviziunea muncii, nu pot trăi din deficite şi îndatorare, nu au cum să apeleze la potenţialul viitorului.
Din câte se observă, cine nu se plasează în sfera banilor nu se confruntă cu flagelul inflației. Deci e adevărat că inflația este un fenomen monetar! Da, numai că soluțiile monetariste oferite - manevrarea banilor - nu sunt în măsură să găsească rezolvarea. Lângă banii mulți e nevoie să se pună mai multe bunuri.
Ca să simplific, pentru că diversele forme de neperformanță nu pot fi aduse facil la un numitor comun, se recurge la instrumentul cu cel mai mare grad de standardizare: banii. Se poate pune semnul egal între inflație și lipsa de eficiență. De aceea inflația e un fenomen monetar doar ca exprimare, nu în esența lui, destinat compensării pierderilor de productivitate.
Știu că tot am pomenit de asta, că politica monetară nu anihilează, de fapt, inflația, ci doar realizează o distribuție a prețurilor, că prețul banilor nu devine unul „corect” când lipsa productivității e „combătută” cu relaxarea cantitativă (QE). De aceea poate că ar trebui să dau cuvântul și altcuiva. Profesorul Cristian Păun arată - în cheia Școlii austriece de economie - că noi ar trebui cumva să încercăm să dăm o importanță mai mică politicilor monetare în a salva economia. Degeaba tot aplicăm politici de stabilizare monetară forțată pe partea de prețuri, curs de schimb, agregate monetare, dacă economia suferă în altă parte. Politica monetară oricare ar fi ea - țintim prețuri, țintim agregate - nu creează locuri de muncă, într-o economie de piață nu rezolvă problema antreprenorilor, nu creează antreprenori, nu face nimic... e o iluzie! E necesar să fim atenți ca politică monetară să nu încurce foarte mult economia reală, subliniază Păun și adaugă că în economie nimic nu e gratuit, de ce ar fi capitalul?
S-ar putea vedea că singura variantă de a ne lupta cu inflația e cu ajutorul producției și productivităţii și că nu există prânz gratis, după cum obișnuia să atragă atenția un laureat Nobel pentru Economie din epoca preQE.