Imediat după Sărbători, Parisul și-a prezentat într-o vitrină de lux, producțiile cinematografice care urmează să apară pe marile ecrane din lumea întreagă, unde au fost extrem de bine primite și anul trecut, chiar cu mai mulți spectatori, decât la ei acasă (prin urmare se întâmplă și la case mai mari, nu doar la noi). Ca să fie totul într-un racord perfect, interviurile s-au făcut la Hotelul Intercontinental, în plin centrul capitalei Hexagonului, vizavi de Hotelul Scribe, unde pe 28 decembrie1895, Frații Lumière organizau prima proiecție publică și unde acum, într-un decor de invidiat, se poate lua un mic dejun hollywoodian, în ceea ce s-a numit inițial Le Salon Indien du Grand Café, de pe bulevardul Capucines, lângă Opera Garnier (cea pe care voia să o arunce în aer Hitler și din fericire n-a reușit, după cum am putut descoperi tot într-o producție franțuzească, lansată pe marile ecrane anul trecut, o piesă de teatru transpusă pe ecran: „Diplomație” cu André Dussollier și Niels Arestrup, în regia lui Volker Schlöndorff). Și ca să rămânem tot în perioada germană, prima peliculă care va sosi și la noi, e în regia lui Sokurov, un amestec ideal de documentar, cu ficțiune, despre salvarea Luvrului între altele și cu sprijinul directorului său Jacques Jaujard, interpretat de Louis-Do de Lencquesaing (pe care românii îl știu din peliculele „Un eveniment fericit”, „Ascuns”, „Ele”— prezentat la Festivalul de Psihanaliză și Film— și mai ales „Tatăl copiilor mei”, unde chiar a jucat alături de propria lui fiică, Alice) căruia i-am pis câteva întrebări și care a povestit despre experiența sa cu realizatorul rus (cunoscut la noi și pentru recentul său „Faust”) și preocuparea acestuia pentru a reda cât mai fidel poziția celui care inițial nu a fost considerat chiar un erou, deși, probabil că, fără el capodoperele s-ar fi împrăștiat, așa cum știm și din varianta americănească a lui George Clooney cu „The Monuments Men”/„Eroii Monumentelor”. Solid documentat, alergând prin istorie și ajungând până la Napoleon, pornind de la fotografii, în sepia și trecând pe la Cehov, înțelegem mai bine de ce Rusia ar fi de neimaginat fără Ermitaj și Franța fără Luvru. Revenind la Louis-Do, (apropo: Do vine de la Dominique), rolul nu avea prea multe replici, dar a contat mult alura pe care a reușit s-o redea, cu multă subtilitate, profitând și de la ceea ce știa de la bunici, despre personajul real. Întâlnirea între interpret și regizor s-a făcut rapid și au funcționat perfect, după o oră de conversație, accentul punându-se pe istoria artelor și despre cum figurile importante, (inclusiv generalul De Gaulle) s-au concentrat asupra binelui țării și mai puțin asupra propriei persoane, fiind mai degrabă niște mesageri ai intereselor naționale. La rândul său actorul, ca și noi, publicul, probabil, în marea lui majoritate, nu știam că, deja la intrarea nemților în Paris, muzeul fusese deja golit de lucrările importante și asta se întâmplase chiar din ’38-’39, ca să fie totul pregătit în cazul în care ar fi urmat invazia. La Paris pelicula a ieșit pe marile ecrane chiar pe 11 noiembrie, când se sărbătorește armistițiul și e zi liberă. Dar cum anul acesta, două zile mai târziu avea să fie cumplitul atac din 13, soarta sa a fost și ea una nefericită. Revenind la conturarea personajului, s-a încercat o redare a neliniștii care se instaurase în acea vreme, mai ales când trebuia acționat contrar principiilor personale. Sokurov a încercat să ignore elementul timp, cronologic vorbind, și să amestece perioadele, inclusiv în scena sărutului din stradă, care aduce mai degrabă cu o fotografie în mișcare, un alt fel de a-și dezvălui calitatea de clarvăzător, o personalitate complexă dispusă să-și pregătească colaboratorii și să-i ajute să-și intre mai ușor în pielea personajelor, făcându-le de exemplu un masaj, ceea ce interlocutorul meu mărturisește cu uimire și umor, că nu i s-a mai întâmplat până acum! Filmările s-au făcut în 2014, peste zi și peste noapte, în muzeu, care în sine creează o atmosferă magică. Complicată a fost, însă, relația lingvistică. Indicațiile se dădeau în rusește, și se traduceau în engleză și franceză. Și dacă în această docudrama se evită referirile la evrei, ceea ce poate părea bizar, în „Jurnalul unei cameriste” un nou remake după cel al lui Jean Renoir, din 1946, cu Paulette Goddard în rolul principal și varianta lui Buñuel, cu Jeanne Moreau din ’64, actuala ecranizare a lui Benoît Jacquot, cu Léa Seydoux se concentrează mai cu seamă pe controversata afacere Dreyfus, celebrul scandal politic de la 1894 care a divizat Franța. Romanul picaresc, al lui Octave Mirbeau a fost scris la 1900, într-o perioadă care a marcat schimbări majore în societatea franceză și nu numai. Surprinzător și foarte bine condus este personajul interpretat de Vincent Lindon, cu mult mai credibil și mai echilibrat decât în „La Loi du marché”, care i-a adus un puțin meritat premiu la Cannes, anul acesta, văduvind actori infinit mai reușiți precum Sir Michael Caine în „Youth”/„Tinerețe”, dar pe care din curiozitate merită să fie văzut în paralel, când va descinde în cinematografele noastre. Revenind la Léa, e a doua oară când joacă un rol de slujnică, în producțiile lui Benoît Jacquot, după succesul din „Les adieux à la Reine”, unde îi și citește Dianei Kruger, nelipsita vedetă de la Berlinală, unde de-a lungul anilor, au fost prezentate ambele filme. Pe regizor se pare că îl amuză s-o distribuie pe această bogată moștenitoare a unei dinastii cinematografice în situații pe care nu le-ar avea de interpretat niciodată în viața de zi cu zi ! În așteptarea acestor premiere aș mai pomeni despre un film care m-a intrigat nu numai pentru că pornește de la un roman scris de actrița Sylvie Testud, ci și pentru că inițial, nu a reușit să-l ecranizeze, și mai apoi i-a propus Dianei Kurys, o adevărată răzbunare contra producătorilor întruchipați de un cuplu lesbi caricatural, în care deciziile le ia Josiane Balasko (are deja în palmaresul său o figură similară în „Amanta soției mele”, cu Victoria Abril, care a rulat la noi ) care, în ficțiune, poartă numele odiosului, cum i se zicea în primele zile de Revoluție lui Ceaușescu: Brigitte Ceaușescu, care taie și spânzură și e o dictatoare fără limite, ușor de antipatizat, ceea ce face un serviciu ideal scenariului și amuză copios publicul larg, pentru că vizionarea am făcut-o chiar într-un cinematograf UGC, cu public obișnuit, care s-a distrat pe cinste. Lumea din culisele platourilor de filmare e întotdeauna fascinant de descoperit de la „Noaptea americană” a lui Truffaut, până la acest „Arrête ton cinéma”, care în traducere liberă ar fi: „Mai lasă circul!”. Sper să-l pot importa la vreun festival!