„Absolvent al Filologiei băimărene, secția română-engleză, Ioan Es. Pop a activat în cenaclul local Nord și a fost, la începutul anilor ’80, redactor-șef al publicației studențești omonime. După absolvire a lucrat ca profesor navetist la Ieud, experiență care l-a marcat. Asemenea altor congeneri, nu a putut debuta multă vreme în volum; a frecventat o vreme, la București, ședințele Cenaclului Universitas, condus de profesorul Mircea Martin, și a lucrat un timp, în Capitală, la șantierul Casei Poporului, debutând editorial abia în 1994 - într-un prezent puțin prielnic poeziei - cu excepționalul Ieudul fără ieșire: hiperrealismul poetic, de o aparentă simplitate a mijloacelor, construiește aici o imagine de infern fără speranță al autodistrugerii provinciale, variantă coșmarescă a locurilor unde nu se întîmplă nimic”, evidenția istoricul literar Paul Cernat în pripa unui crochiu închinat lui Ioan Es. Pop.
Lumi în descompunere
Dar să facem loc expunerii (critice): „Revendicat la vârf de promoția nouăzecistă, cu neorealismul ei apocaliptic, Pop a fost mai mult decât reprezentantul unei generații. Volumele ulterioare (Porcec, Pantelimon 113 bis, Petrecere de pietoni, Unelte de dormit, Și cei din urmă vor fi cei din urmă, până la testamentarul Arta fricii din 2016) adaugă piese noi, în game diferite, unei epopei biografice a lumilor închise, în descompunere (fie că spațiile se numesc Ieud, Pantelimon, Oltețului sau Momfa)”.
O forță întunecată
Pe același fir: „Blândețea liniștită a tonului, sobrietatea resemnată a discursului liric, derutant narativizat, se încarcă, poem după poem, cu o forță întunecată, tot mai subțiată de ironie manieristă cu trecerea timpului; un dramatism existențial care obsedează, ca la Bacovia, fără concizia eliptică a acestuia, dar copleșitor pe ansamblu. A publicat mai multe antologii de versuri și câteva volume notabile în colaborare (cu Lucian Vasilescu, Robert Șerban și Peter Sragher), participând și la câteva antologii de grup optzecisto-nouăzeciste (Manualul de literatură, Băutorii de absint)”.
Sensibilitate împinsă până la umilință
Ultimele acuarele: „Ioan Es. Pop a fost și un publicist de neignorat, colaborator la mai multe reviste și ziare postdecembriste, redactor-șef, o vreme, la Ziarul de duminică, supliment al Ziarului financiar. A publicat, împreună cu Marius Chivu, volumul Fețe jupuite. 12 interviuri (2015). Cărțile sale au fost traduse în mai multe limbi - nu atât de multe, totuși, cât ar fi meritat. A fost nu doar un poet excepțional, ci și un om bun, marcat dostoievskian de o sensibilitate împinsă până la umilință. Literatura română pierde un poet major, ultimul mare poet al morții, după Cristian Popescu. Dumnezeu să-l odihnească!”.
Mostră lirică, întru aducere aminte
când eram mic, visam să fiu și mai mic
mai mic decât masa, mai mic decât scaunul,
mai mic decât cizmele mari ale tatălui.
cât un cartof, atâta mă visam.
pentru că primăvara pe cartofi îi puneau în
pământ și gata,
până toamna nu-i mai necăjeau.
mă visam în cuib, printre ei,
dormind cu dulceață-n întuneric,
întorcându-mă pe-o parte și pe alta vara
iar apoi căzând din nou în somn.
și toamna să mă trezesc tot nedormit
și tot nespălat ca frații mei
și când să dea cu sapa-n noi, să sar deasupra și să le strig:
nu mai săpați, nu mai săpați
căci vin acasă de bunăvoie,
dacă-n primăvară mă puneți la loc.
și primăvara să fiu primul pe care
îl aruncă înapoi în cuib
și tot așa, să rămân să dorm mereu,
din cuib în pivniță și din pivniță în cuib,
ani mulți, neîntors și uitat.
66 de ani a trăit poetul Ioan Es. Pop, el stingându-se din viață în 19 iunie 2024
„Revendicat la vârf de promoția nouăzecistă, cu neorealismul ei apocaliptic, Ioan Es. Pop a fost mai mult decât reprezentantul unei generații”, Paul Cernat, istoric literar
„Blândețea liniștită a tonului, sobrietatea resemnată a discursului liric, derutant narativizat, se încarcă, poem după poem, cu o forță întunecată, tot mai subțiată de ironie manieristă cu trecerea timpului”, Paul Cernat