„Burgheză mondenă, dar cu educație ardeleană temeinică, lansată în cercul Sburătorului lovinescian (unde a primit și pseudonimul care a consacrat-o) s-a afirmat prin două bune romane modernist-psihologizante: Bogdana (1939, cu un titlu preluat dintr-un pseudonim al autoarei, care semna inițial Sergiu Dușescu), autoficțiune mascată, inspirată de proza lui Holban și a Hortensiei, și psiho-obsesionalul Beznă (1943), mai complex și mai elaborat. Legătura amoroasă cu E. Lovinescu (ultima iubire a criticului) o va exaspera toată viața pe fiica acestuia, Monica, indignată și de compromisurile prozatoarei cu puterea de până în 1989”, remarca istoricul literar Paul Cernat într-un crochiu închinat Ioanei Postelnicu.
Avorturile din agende
„La bătrânețe - a urmat Paul Cernat -, Ioana Postelnicu (Popea, cum o alinta E. Lovinescu) îl va evoca interminabil și exaltat pe binefăcătorul și maestrul ei literar, cu care ar fi avut o iubire spirituală, platonică. Agendele literare lovinesciene mărturisesc însă despre câteva avorturi - cu el - ale femeii căsătorite... Ca metresă a bolnavului critic (după moartea lui, în casa Ioanei Postelnicu se vor ține, o vreme, ședințele cenaclului Sburătorul), sibianca din Cisnădie intermediază legătura sa cu cerchiștii sibieni (pe care-i frecventa), al căror manifest redactat de Ion Negoițescu i se datorează în parte. Bine orientată după Al Doilea Război Mondial, ajunge să dețină funcții înalte în administrația teatrală. A fost căsătorită de trei ori, prima oară cu un inginer (Felix Pop), iar a doua oară - cu un potentat comunist care, în anii stalinismului, a susținut-o pe linia politică justă (marcată prin romanele realist-socialiste Pădurea Poenari și Orașul minunilor)”.
Revenire în forță cu trei romane-fluviu
În continuare: „Ioana s-a ilustrat, în ultima parte a vieții, și în literatura pentru copii (Ce ne povestesc Miruna și Crina) și în memorialistica de călătorie, rezultat al nu puținelor ieșiri pe alte meridiane (Roată gândului, roată pământului, 1977). Adevăratul comeback - și, totodată, piesele sale de excelență, pe o formulă radical diferită de scrierile interbelice, de citadinismul lovinescian și de standardele așa-numitei literaturi feminine - îl constituie romanele-fluviu rurale Plecarea Vlașinilor (1964), Întoarcerea Vlașinilor (1964), Urmașii Vlașinilor (1999), saga de familie parțial ecranizată, urmărind, cu un suflu epic impresionant, genealogia unui neam de păstori sub Imperiul Austro-Ungar and beyond”.
Sub lupa reevaluării
Ultimele culori: „Alături de romanele Bogdana și Beznă, ele fac din Ioana Postelnicu o prozatoare substanțială; din păcate, prejudecățile tematice față de literatura rural-pastorală și de eposul realist-genealogic într-o epocă a experimentalismelor au marginalizat, nedrept, aceste scrieri, care - cu toate denivelările lor - merită revalorizate la vârf. După o serie de experiențe epice de actualitate (Toate au pornit de la păpușă, 1972 ș.a.), volumul de nuvele Eternele iubiri și romanul Remember (compuse pe aceeași formulă ca și cele interbelice, dar fără pregnanța acestora) au trecut sub radarul criticii. În anii ’90, bătrâna doamnă încă era o prezență distinsă în lumea literară. Dacă discipola modernistă suscită azi, prin forța lucrurilor, mai mult interes, autoarea Vlașinilor, emancipată de sub tutela criticului iubit, ar merita mult mai multă atenție”.
„Burgheză mondenă, dar cu educație ardeleană temeinică, lansată în cercul Sburătorului lovinescian, Ioana Postelnicu s-a afirmat prin două bune romane modernist-psihologizante: Bogdana și Beznă”, Paul Cernat, critic literar
„Legătura amoroasă cu E. Lovinescu (ultima iubire a criticului) o va exaspera toată viața pe fiica acestuia, Monica, indignată și de compromisurile Ioanei cu puterea de până în 1989”, Paul Cernat, critic literar
20 de ani se împlinesc anul acesta de la moartea romancierei Ioana Postelnicu (Eugenia Banu)