„Profesor secundar, publicist harnic, dar de plan secund, poet satiric ignorabil, istoric literar sporadic (cu, între altele, o broșură despre Sofia Cocea, scriitoare uitată din vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza), traducător din Thomas Hardy și comediograful francez Georges Courteline, care l-a influențat întrucâtva, Ion A. Bassarabescu a îndeplinit vremelnic și înalte funcții administrative (senator, prefect de Prahova). La 39 de ani devine totuși membru corespondent al Academiei, propus de Duiliu Zamfirescu, iar în 1935 membru plin, la propunerea lui Mihail Sadoveanu.”, remarca criticul și istoricul literar Paul Cernat în fuga unui crochiu rotunjit în amintirea Bassarabescului.
Fandoseli de măruntă boierime scăpătată
Continuarea: „Autor de manuale și popularizator cultural, alcătuitor, alături de V. V. Haneș, al unei Antologii a scriitorilor români (1930), s-a ilustrat prin proze scurte în care bovarismul, naturalismul discret, compasiunea și ironia bonomă fuzionează firesc și cu grație. Au fost identificate, adesea, ecouri din Flaubert, Cehov, Maupassant și Edmondo di Amicis. Sunt proze de finețe ale plictisului provincial fisurat de mici catastrofe, cu maniaci cumsecade (Leandrii) sau deliranți (În goana trenului), cu fete bătrâne și becheri sastisiți, cu escapade extraconjugale bovarice (Pe drezină), plictisuri destabilizate de fandaxii (Spre Slatina), melodrame amare (Un om în toată firea) cu aranjamente burgheze, mixate cu fandoseli de măruntă boierime scăpătată.”
Delectabile amintiri (vesele și duioase)
Tot înainte: „Mici masterpiece-uri care au făcut, mai târziu, deliciul rafinatului Radu Petrescu sunt naturile moarte (Acasă, Cît ține liturghia), proze în care obiectele țin locul personajelor umane absente. După un debut irelevant (Nuvele, 1903, Vulturii, 1907, Norocul, 1907), Ion A. Bassarabescu încearcă să-l concureze pe congenerul Brătescu-Voinești în Nenea (1916), Un dor împlinit (1919). Maturitatea narativă o atinge abia în notabilul Moș Stan (1923) și în culegerile ulterioare (Schițe și nuvele, Pe drezină și alte nuvele, Spre Slatina și alte nuvele, Un om în toată firea, Domnu Dincă ș.a.). Delectabile sunt amintirile vesele și duioase din Lume de ieri, evocând o Belle Epoque cumsecade (1943).”
Moarte năprasnică
Tușele de final: „Bătrânelul chel și smochinit, cu mustața în furculiță, a murit octogenar, la Ploiești, pe 27 martie 1952, în urma unui accident de tramvai. Prozele sale nu și-au pierdut prospețimea și farmecul discret, de boîte à musique (n.r. - cutie muzicală, în franceză).” Moartea năprasnică a lui Ion A. Bassarabescu a fost îndelung comentată în cercurile masonice ale României, știut fiind faptul că prozatorul a făcut parte din grupările ce activau la Giurgiu. De altfel, în 1930, Bassarabescu era învestit, în fosta cetate de pe Dunăre, vicepreşedinte al Consiliului Ordinului „Marele Orient al României”. Odată cu mutarea definitivă la Ploiești, Bassarabescu a fost „uns” și membru al Lojii „Libertatea”, grup care activa în orașul de suflet al lui nenea Iancu. Gurile rele au pus succesul și priza la funcții publice babane pe seama statutului de mason al lui Bassarabescu, statut care nu l-a mai ajutat însă după instalarea comuniștilor la putere. Repudiat, dezonorat, alungat din Academia Română (1948), fostul boiernaș de Giurgiu a fost reabilitat abia după căderea „roșilor” de la putere, în 1990.
154 de ani se vor fi împlinit în 17 decembrie 2024 de la nașterea lui Ion A. Bassarabescu.
„Mici masterpiece-uri sunt naturile moarte, proze în care obiectele țin locul personajelor umane absente.”, Paul Cernat, istoric literar
„La 39 de ani, Ion A. Bassarabescu devine membru corespondent al la Academiei, propus de Duiliu Zamfirescu, iar în 1935 membru plin, la propunerea lui Sadoveanu.”, Paul Cernat