Florian Saiu: Cine a fost poetul Mihai Eminescu, stimată doamnă profesoară Irina Petraș? Dar omul Mihai Eminescu? Cine (mai) e Eminescu astăzi, la mai bine de 17 decenii de la nașterea sa? Suferă poetul național al românilor de un exces de cunoaștere sau dimpotrivă?
Irina Petraș: Poetul Eminescu a fost/este Opera sa, neapărat și mereu actualizată de generații de cititori. Măreția sa e o latență care așteaptă în carte gata să-și reverse binefacerile asupra lumii de «locuitori ai limbii române». Marii poeți sunt «conştiinţa noastră mai bună», cum bine spunea Constantin Noica. Ei acoperă sensul evocat de Eminescu al epitetului classicus - «de încredere». Opera lor s-a ivit în urma unui uriaș efort de gândire secondat de imaginație și de căutarea cuvintelor potrivite. Formele se schimbă, dar nu și esența omenescului, cea pe care o caută toți poeții români recurgând la caratele limbii române, «măsurariul» culturii noastre, cum o descria Eminescu. Cât despre omul Eminescu, îi poți descifra trăsăturile tot citindu-i Opera. Nu altminteri.
- Abil cititor trebuie să fii pentru a reuși asta...
- Ceea ce ţine de viaţa intimă, strict personală a unui artist, care este şi el om ca toţi oamenii în cele din urmă, se cuvine să rămână secret. Eminescu o ştia atât de bine: «Ca artist sau ca om de litere e bine ca persoana ta să rămâie necunoscută cititorilor tăi - şi cu cât vei fi mai cu talent, cu atâta aceasta-i mai necesar. Depărtarea face a crede că autorul cutărei sau cutărei scrieri interesante trebuie să fie un om foarte deosebit; în fapt însă, oricare ar fi puterea imaginaţiei sau judecăţii tale, rămâi tot om cu toate defectele şi slăbiciunile ce sunt legate de acest cuvânt» (ms. 2257). Rămân la părerea că documentele păstrate cu pioşenie în arhive nu trebuie lăsate la îndemâna tuturor. Cercetătorul poate descoperi în cuta unei scrisori foarte intime un argument inedit pentru studiul său asupra artistului, dar ţine de periferia culturii dezvăluirea publică a unor detalii pe care cel implicat nu le-ar fi expus niciodată pe tarabă, în piaţă.
Hrana înțelegerii de sine
- „Eminescu - începutul continuu” este titlul studiului dumneavoastră (re)editat în 2021 de „Școala Ardeleană”. Care este povestea acestui titlu, cum l-ați ales, ce înseamnă „începutul continuu” și, mai ales, cum ar trebui acest timp receptat, înțeles, prizat? De remarcat că acest început continuu clasic este marcat nu doar de opera lui Eminescu, ci și de scrierile memorabile ale lui Creangă sau de veșnic actualele piese de teatru și nuvele semnate de Caragiale.
- Nu e vorba cu adevărat de o reeditare. Am luat din cartea mea din 1989, „Un veac de nemurire” (care vorbea și despre Ion Creangă și Veronica Micle), un miez pe care am adăugat, revizuind, tot ce am gândit/scris despre Eminescu în cele trei decenii de revenire periodică la scrisul său.
- Treizeci de ani de „continuitate”...
- Faptul că suntem purtători ai morții noastre încă din clipa nașterii nu pune în primejdie, ci, dimpotrivă, potențează condiția noastră de purtători de viață. Începutul și sfârșitul își răspund neîntrerupt. În viziunea mea, începutul continuu răspunde sfârșitului continuu, formulă prin care Ion Caraion îl descria pe Bacovia. «Știința morții», sintagmă din laboratorul poetic eminescian preluată în titlul cărților mele despre moarte, înseamnă atât conștiința muritudinii (știi că mori), cât și priceperea de a muri rotunjind bruma de sens a vieții noastre de muritori (știi să mori). Pe de altă parte, cum spuneam în argument, să citești, să recitești marii scriitori înseamnă să te situezi într-un început continuu. Cărțile lor se constituie într-un fond ereditar al culturii române. Și mă refer la triada clasică Eminescu, Creangă, Caragiale, dar și la toți scriitorii de rangul întâi - sute - pe care îi are literatura română. Citirea, recitirea lor furnizează minții tale hrana necesară înțelegerii de sine și înțelegerii Lumii.
Marcă identitară
- Cum v-ați molipsit de eminescianită, această mirabilă maladie, stimată doamnă Irina Petraș? Dezvăluiți-ne, vă rog, (și) câteva crâmpeie din atmosfera extraordinară în care s-a răsfățat Clujul în primăvara anului 1989, când a fost demarată acțiunea fotocopierii Caietelor lui Eminescu.
- Chiar dacă Noica numea așa febrila lucrare în numele moștenirii Eminescu, totuși nu cred că e corect termenul. Interesul, admirația, respectul pentru opera unui mare scriitor nu sunt o boală, fie ea și mirabilă. Nu patologic ne raportăm noi la Eminescu, nici germanii la Goethe, englezii la Shakespeare, italienii la Dante, spaniolii la Cervantes. E vorba, la noi, despre înțelegerea și recunoașterea capacității lui Eminescu ne a ne reprezenta identitar, de a avea prestanța și valoarea unei mărci de largă cuprindere, valabilă (ca realitate și ideal, deopotrivă!) la nivel național, dar oricând pasibilă de universalitate/universalizare.
- Totuși cum ați ajuns să îl simțiți atât de aproape de inimă pe Mihai Eminescu?
- Apropierea de Eminescu a fost constantă. Știam Luceafărul pe de rost și mă mândream cu performanța asta. Am fost profesoară la un bun liceu din Cluj (Ady-Șincai) și am lucrat cu elevii un trimestru întreg pe poemele lui Eminescu, învățând să-l înțelegem cu mintea noastră, nu reproducând mecanic «comentarii». În 1989, eram bibliograf la Biblioteca Județeană Cluj. A fost, pentru mine, un an Eminescu deplin. Editura Dacia tocmai îmi comandase cartea pentru triplul centenar. Biblioteca Judeţeană - condusă, pe atunci, de Traian Brad - împreună cu Biblioteca Centrală Universitară au ştiut să găsească înţelegerea şi, mai ales, fondurile trebuitoare pentru a respecta promisiunea făcută lui Constantin Noica de a fotocopia caietele eminesciene după microfilmele de la Academie. Am parcurs de-a lungul câtorva luni mii de file acoperite de scrisul unic - adevărat peisaj existenţial - al Poetului.
Țeasta lui Eminescu și blestemul lui Noica
- Ce privilegiu!
- Pentru 15 iunie 1989, tot la inițiativa Bibliotecii Județene, s-a pus la cale o mare expoziție cu file din Caiete. Au intrat în joc toate instituțiile de cultură clujene, muzee, biblioteci, teatre. Numele lui Eminescu funcționa ca un sesam, nimic nu era prea mult, prea greu, prea scump. Acționam ca-ntr-un soi de conspirație la vedere al cărei coordonator eram. Pentru cine parcurge «dosarul manuscriselor eminesciene», blestemul condiţional al filosofului de la Păltiniş e cu totul firesc şi legitim: «Dacă aş şti cu adevărat că există milioane de români care să fie gata să vadă (ca sovieticii) ţeasta lui Eminescu, dar nu există câteva mii care să vadă ce era în ţeasta lui Eminescu, atunci ducă-se de-a berbeleacul neamul acesta în neantul istoriei”.
Lanț pentru bârfe
Care sunt cele mai veroase mituri relaționate cu Eminescu în opinia Irinei Petraș? A murit poetul cu mințile rătăcite, a fost asasinat din cauza virulentelor lui articole de presă, a fost trădat de Veronica (Micle) ori el a trădat-o? „Să te uiți prin gaura cheii, să născocești scenarii «grozave» (care sporesc audiența) - apreciază Irina Petraș - sunt îndeletniciri larg răspândite printre oameni. Chiar dacă bârfa a avut un rol important în evoluția omului, cum explică Yuval Harari (trăsătura specifică doar limbajului omului e aceea «de a transmite informaţii despre lucruri care nu există deloc»), eu una nu pe mituri și bârfe pariez, ci pe Operă. Acolo caut adevăruri și comori”.
Cei mai mari poeți români sunt...
Cine sunt, în opinia Irinei Petraș, primii trei cei mai valoroși poeți români din toate timpurile? „Poeți la opera cărora vibrez de decenii: Eminescu, Bacovia, Blaga. Dar lista scurtă e nedreaptă, căci, pentru mine, țin aproape și Macedonski, Coșbuc, Goga, Arghezi, Barbu, Marin Sorescu… Lista continuă până la contemporanii mei”. În completare: „Cum lucrul cel mai important pentru mine e mintea omului, mă interesează ochiul dinăuntru al imaginației - «Dară ochiu-nchis afară înlăuntru se deșteaptă» (Eminescu) -, care «vede» ceea ce a fost, dar într-o nouă lumină, și ceea ce n-a fost încă, dar ar putea fi cândva. Poeții mei sunt cei la care poezia conține gândul și stârnește punerea pe gânduri a cititorului. La Eminescu, totul poartă pecetea gândirii, e «un poet gânditor, un poet de idei» (Zoe Dumitrescu-Bușulenga). Se știa pe sine «minte deșteaptă», nu numai trează, ci și în stare să răspundă de veghea limbii și cugetării noastre. «Lumile gândului» sunt inepuizabile, chemate de dorul nemărginit, căci «În fiecare om Universul s-opinteşte» (ms. 2262)”.
Gracilitate și filosofie
Câteva tușe și despre autorul „Lacustrei”: „La Bacovia, «compozitor de vorbe», conştient cu disperare pasivă că «viaţa se duce în şir de cuvinte», poezia numeşte Absenţa cu o încăpăţânare care instigă şi face posibile toate Prezenţele. «Gândul se gândeşte pe gând şi gândirea devine eter». În plus: «Când scriu, aștept»”. Celui mai important gânditor al românilor i-a fost rezervat finalul: „La Lucian Blaga, un «gânditor năstruşnic» pariază pe «demonul lăuntric» care îl sileşte pe om să clădească în elanuri demiurgice, extrăgându-şi forţa din neîmplinire şi dibuiri. Mântuitoare e doar creaţia: «Cel ce creează nu simte nevoia mântuirii», a unei alte mântuiri. Sub semnul morţii intravitale, «Omul nu-i decât măsura unui drum de împlinit», iar Răul potenţează Binele, îl face posibil; e colțul vieții, cum ar zice Eminescu. Aparţinând deopotrivă vieţii şi morţii, fiinţa poate extrage din amândouă seve durabile, le poate supune gândului său activ, singurul care-şi poate declina veşnicia, prin el împlinindu-se pacea în cumpănă”.
173 de ani s-au împlinit pe 15 ianuarie 2023 de la nașterea lui Mihai Eminescu
„Știam Luceafărul pe de rost și mă mândream cu performanța asta”, Irina Petraș, critic literar
15.700 de file numără astăzi arhiva manuscriselor eminesciene
„Să citești, să recitești marii scriitori înseamnă să te situezi într-un început continuu”, Irina Petraș, critic literar
„Am parcurs de-a lungul câtorva luni mii de file acoperite de scrisul unic - adevărat peisaj existenţial - al Poetului”, Irina Petraș, critic literar