Cariera Irinei Sârbu este simbolic legată de scena Sălii Radio, unde în 2003, cu exact 20 de ani în urmă, a primit Premiul pentru debut, în cadrul Galei Premiilor Jazz. A fost eleva Ancăi Parghel, de la care a învățat enorm, dar artista le este recunoscătoare tuturor colegilor de breaslă pe care i-a avut alături și care, fiecare în parte, au ajutat-o să evolueze.
Irina Sârbu a realizat două albume de etnojazz – „Șapte Scări” alături de Ethnotic Project (2015), și „World Symphony”, alături de Marius Mihalache (2007) și, anul acesta, pregătește un material cu totul original: un album de jazz compus integral de ea.
Solida formație muzicala clasică, o voce suplă cu un timbru puternic personalizat și experiența scenică ce se acumulează îi permit vocalistei să abordeze cu lejeritate și succes repertoriul standard de jazz, cântece din repertoriul popular românesc, piese cu dulce parfum de epocă interbelică, și, în ultimii ani, partituri instrumentale în versiuni vocale (Bach, Boccherini, Grigoraș Dinicu). Proiectele Irinei Sârbu au fost numeroase, diverse și originale și au fost realizate alături de cele mai sonore nume din jazz-ul românesc, dar și împreună cu orchestre simfonice precum Orchestra de Cameră Radio și Camerata Regală sau Filarmonicile din Sibiu, Târgu Mureș, Bacău.
Vocea Irinei Sârbu a fost ascultată și aplaudată în concerte în țară și străinătate – Spania, Grecia, Italia, Belgia, Portugalia, Anglia, Cehia, Franța, Austria, Turcia, Statele Unite ale Americii și, de curând, în Tunisia.
Irina Sârbu: „Să cânţi, să pictezi, să spui poveşti frumoase! Asta înseamnă artă!”
Irina Sârbu respiră jazz. Este tânără, frumoasă şi are o voce de aur, sensibilă şi delicată. Glasul ei, de o copleşitoare intensitate dramatică, este asemeni unei păsări cântătoare. Cântă cu o dăruire nebună. Vocea ei, de o deosebită expresivitate, aduce cu cea a Mariei Tănase sau cu cea a Ellei Fitzgerald. Rămâi fermecat de puritatea interpretării, de magia timbrului. Are o uşurinţă uluitoare de a prinde pe loc, din zbor, cântecele. Interpretarea ei, viguroasă şi crudă, în piese de jale sau de iubire, răscoleşte inimile. Poate că vorbeşte în graiul pământului, tulburând nostalgiile, născând dorul. O muzică sfâşietoare, ce se lipeşte de haine şi suflete. Această modernitate şi noutate sunt clădite într-o continuă întoarcere la izvoare străvechi, la sacru şi ritual. Sprijinită de un pian sau de un ţambal, după ce cu un gest suveran amuţeşte orchestra, glasul Irinei Sârbu îşi ia zborul, îşi cântă amarul. Dar muzica ei cuprinde şi melodii îndrăcite, sincopate, în contratimp.
La Liceul de Muzică a fost colegă cu bine-cunoscutul pianist şi compozitor Andrei Tudor, de la care a şi furat pasiunea pentru jazz. În clasa a XII-a, fără nicio pregătire vocală, a început să cânte alături de el în duo, voce şi pian.
Muzica clasică a ajutat-o, cu siguranţă, să se ordoneze, să interpreteze partiturile, să-şi formeze o atitudine stilistică variată, în timp ce jazzul, o muzică de creaţie, a dat aripi improvizaţiilor acustice formidabile.
În 2006 a absolvit secţia „Actorie” a UNATC, la clasa lui George Ivaşcu, cu musicalul „Cele două orfeline”, cu care a obţinut şi „Premiul Special al Juriului” la Gala Studenţească şi „Premiul pentru debut” la Festivalul Naţional de Comedie de la Galaţi, din acelaşi an. Ea este şi o talentată actriţă. A evoluat pe scena Teatrului „Metropolis” în „Nevestele vesele din Windsor”, a jucat, printre altele, pe scena Teatrului de Comedie în „Ioana şi focul”, în regia Cătălinei Buzoianu, şi într-un incitant potpuriu interbelic în „Bucureşti, mahala de suflet”, în „Broadway-Bucureşti”, în regia lui Beatrice Rancea, la Teatrul Național de Operetă „Ion Dacian”.
A avut şansa să o aibă ca profesoară pe Anca Parghel. Prima confirmare: „Premiul pentru debut” la Gala Premiilor de Jazz, în 2003. A cântat alături de Puiu Pascu, Marius Mihalache, Marius Popp, Sorin Romanescu, Sorin Terinte, Mircea Tiberian, Petrica Andrei, Arthur Balogh, Pedro Negrescu, Ovidiu Lipan Ţăndărică, Virgil Popescu, Alin Constanţiu, Eugen Nichiteanu, Ciprian şi Tudor Parghel. O altă întâlnire care i-a marcat cariera, Marius Mihalache. Aşa s-a născut „World Symphony”.
A evoluat la mari festivaluri, ridicând sala în picioare, precum la „Noaptea Culturală a Oraşului Stockholm”, „Brasil, meu amor”, la Lisabona, „Omagiu Mariei Tănase” (Catedrala „Saint Julienne” din Bruxelles), la Veneţia, la Festivalul Internaţional de Jazz de la Gărâna, Festivalul Internaţional „George Enescu”, Festivalul Internaţional de Jazz de la Sibiu, Festivalul Internaţional „Nopţi Albe de Acordeon”, „Jeunesses Musicales”…
Este îndrăgostită de ritmurile muzicii latino-americane. Puţine vocaliste sunt capabile să interpreteze samba ori bossa-nova atât de convingător, cu stil. „Irina Sârbu are o voce rar întâlnită, Marius Mihalache bate ţambalul ca nimeni altul şi Ovidiu Lipan Ţăndărică… nu mai are nevoie de nicio prezentare”, scria un admirator.
Iubesc jazzul pentru că îmi dă libertatea să cânt cum simt, să cânt ce simt
Ai început să studiezi pianul de la 5 ani. Ce ţi-a trezit această pasiune? Cine ţi-a îndrumat paşii către muzică?
Mama mea, un renumit muzicolog, fără modestie, a fost cea care a ţinut foarte mult ca sora mea şi cu mine să studiem muzica. Ea însăşi a absolvit secţia de vioară a Conservatorului din Cluj. După părerea mea, este cel mai frumos dar pe care ni l-a putut oferi pentru întreaga viaţă şi îi mulţumesc că a insistat să nu renunţăm. Am debutat în cadrul emisiunii „Povestiri din Studioul Artelor” a Radiodifuziunii Române, în decembrie 2002. Au urmat o serie de recitaluri şi concerte în Bucureşti şi în ţară. Prima confirmare a venit în 2004, când am primit „Premiul pentru debut” la Gala Premiilor Jazz pe anul 2003.
Ce te-a făcut să abandonezi apoi muzica pentru actorie, urmând Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică?
Nu am abandonat muzica, ci doar studiul la pian. Nu eram o interpretă deosebită şi mi-am dat seama de asta. Când am terminat liceul, m-am gândit că orice drum aleg vreau să aibă legătură cu arta. De mică, cochetam cu actoria, aşa că, la finalul clasei a XII-a, am hotărât să mă înscriu la UNATC. Cred că am ales bine. Actoria m-a ajutat să mă descopăr, să mă deschid, să capăt încredere în mine şi să am curaj.
De ce ai preferat jazzul muzicii clasice? Te-a tentat jazzul pentru libertatea de improvizaţie? De ce nu ai îmbrăţişat rockul, ca toţi tinerii de vârsta ta? Ce maeştri ai avut şi care îţi sunt modelele?
Când mă uit în urmă, îmi aduc aminte că pe la 10-11 ani am pus mâna pe nişte partituri pentru pian şi voce. Nu ştiam ce gen de muzica era, dar îmi plăcea cum sună şi, în loc să studiez Bach, Mozart sau Chopin pentru examenele de pian, cântam piese ca „The Man I Love” sau „Cheek to Cheek”. Nu ştiam că sunt piese de jazz, mai târziu le-am regăsit în repertoriul marilor artişti ai genului şi mi-am dat seama că dragostea pentru această muzică se trage din copilărie. Iubesc jazzul pentru că îmi dă libertatea să fiu cine sunt cu adevărat, să cânt cum simt, să cânt ce simt. Totul este spontan, mereu altfel, mereu surprinzător şi nu mă pot plictisi. Mă redescopăr de fiecare dată, cu fiecare piesă, chiar dacă o cânt a suta oară, redescopăr cu fiecare concert colegii de trupă, şi ei dornici de a improviza şi de a se „juca” alături de mine. Rockul este altceva! Nu mi se potriveşte. În general, ascult şi apreciez toate genurile de muzică, de la fiecare poţi învăţa, chiar împrumuta câte ceva. Modelele mele sunt clasicii: Ella Fitzgerald, Louis Armstrong, Carmen McRae, Sarah Vaughan şi mulţi, mulţi alţii. Fiecare era un adevărat „storyteller” – cum zic americanii – şi cred că despre asta este vorba în artă: să cânţi, să pictezi, să scrii poveşti frumoase!
Ce a însemnat despărţirea de Anca Parghel, cea care te-a îndrumat în jazz şi a fost zâna ta cea bună?
O mare pierdere sufletească. A fost ca o a doua mamă pentru mine, mi-a îndrumat cu încredere şi răbdare paşii către visul pe care, atunci, poate nu aveam curajul să îl trăiesc. Îmi lipseşte. Ne lipseşte. Aşa cum simţim şi absenţa lui Alin Constanţiu, a lui Johnny Răducanu şi a altor mari jazz-mani care, din păcate, nu mai sunt printre noi, dar de la care vom avea mereu ceva de învăţat.
E greu pentru un tânăr să pătrundă pe scenele consacrate?
Depinde dacă tânărul îşi doreşte să cânte pe scene reputate sau dacă îşi doreşte, pur şi simplu, să… cânte! Oriunde, pentru cei care au bucuria şi plăcerea de a-l asculta! Pentru mine personal nu contează dacă asta se întâmplă pe o scenă mare sau într-un clubuleţ de jazz unde încap 50 de persoane, dar vin să te asculte 100 şi nu te mai saturi cântând… Nu aş renunţa la acea atmosferă fascinantă pentru nimic în lume!
Pentru mine, folclorul este hrană sufletească
Într-un concert avut la „Godot”, cu un repertoriu din muzica Mariei Tănase, ai reuşit un splendid show. Întreaga sală te-a ovaţionat. Erai tu însăţi, plină de vitalitate. Pe scurt, ai fost formidabilă. Care este liantul dintre jazz şi Maria Tănase? Cu ce te-a vrăjit muzica ei?
Nu există nicio legătură între muzica Mariei Tănase şi jazz. Legătura am încercat să o creez împreună cu Marius Mihalache şi trupa sa prin prelucrările noastre de etno-jazz de pe albumul „World Symphony”, înregistrat în 2007. Concertul de la „Godot” am ţinut cu toţii să fie unul clasic, fără jazz, fără prelucrări, ci doar folclor românesc pur, aşa cum îl ştie toată lumea. Cred că românii au nevoie de asta. Am observat că, oricât jazz aş cânta, samba, bossa nova sau muzică franceză, publicul vibrează şi sare în picioare când le cânt o horă sau o sârbă „de-ale noastre”. Dansează, cântă cu noi… Pe Maria Tănase o iubesc pentru că felul ei de a interpreta mă face să plâng, să râd, să îmi amintesc, să sper, să înţeleg lumea în care trăim, oamenii, poveştile lor, să mă înţeleg pe mine… Pentru mine, folclorul este hrană sufletească!
Încă un formidabil succes al tău, la Ateneul Român, cu un repertoriu de piese reorchestrate, de la cântece braziliene la tango. Eşti atrasă de povestea din această lume sud-americană? În această zonă, care îţi sunt compozitorii preferaţi?
Îmi place mult muzica sud-americană şi mă simt foarte bine să ascult şi să cânt samba şi bossa nova. Autorul meu preferat este A.C. Jobim, iar visul meu este să ajung la Rio şi să mă plimb pe plaja din Ipanema despre care povestesc în „The Girl from Ipanema”, în atâtea concerte. A fost al treilea an când am cântat în cadrul „Stagiunii de marţi seara”, în Sala Mică a Ateneului Român. Ca temă, am ales „Bucureşti-New York-Rio de Janeiro (partea a II-a)”. In memoriam Alin Constanţiu alături de care am susţinut, în 2009, partea I. Este un proiect tare drag şi anul acesta am abordat un repertoriu nou mai ales la partea „Bucureştiului de altădată”.
Cum îţi alegi repertoriul?
Cânt ce-mi place şi ce cred că mi se potriveşte. De multe ori mi se întâmplă să aud o melodie, să-mi placă foarte mult şi să propun să o integrăm în repertoriu. Uneori se dovedeşte a fi o idee bună, alteori nu. Dar încerc să abordez cât mai multe genuri. De exemplu, m-am îndrăgostit de muzica românească interbelică şi am avut o perioadă în care ascultam zi şi noapte numai asta şi eram dornică să scot partituri, să învăţ cât mai multe piese pentru a le putea împărtăşi lumii. Proiectul s-a dovedit a fi un succes şi asta mă bucură! V-am spus că fără dăruire nu se poate!
„Femeia, eterna poveste…”, melodii de dragoste din repertoriul românesc şi internaţional din perioada interbelică. Un lucru ciudat, pentru că tinerii merg în general în altă direcţie. Iarăşi o poveste. Ce te atrage în această muzică de odinioară? Care sunt interpreţii tăi preferaţi?
Cristian Vasile, Jean Moscopol… chiar şi Maria Tănase, care, în tinereţe, aborda acest gen de muzică. Nu mi-a venit să cred când am auzit în interpretarea ei tangouri ca „Juanita” sau „Dacă nu te cunoşteam”. N-aş fi recunoscut-o niciodată şi totuşi este vocea ei! Din nou, şi la acest gen mă atrage povestea. Aleg melodii care sunt aproape de sufletul meu, ascult 100 şi reţin 10 pe care le dăruiesc publicului. Şi chiar dacă cei tineri nu mai pun mare preţ pe această muzică, există totuşi un procent care ascultă melodiile Bucureştiului de altădată şi care îmi scriu foarte entuziasmaţi de proiect şi de iniţiativa mea de a le readuce în atenţia publicului. Bineînţeles că nu sunt prima care face acest lucru şi sper că nici ultima.
Ai călătorit mult, bucurându-te de un deosebit succes, de la Atena la Viena, de la Veneţia la Lisabona, de la Stockholm la Bruxelles… Unde ai simţit că ai avut cel mai mare succes?
Acasă! Şi mă bucur de asta. Nu aş pleca niciodată din România. Mă simt foarte bine aici şi simt că mai am multe de spus… sau, mai bine zis, de cântat!
Care este cel mai frumos loc din lume pentru tine?
Casa şi grădina bunicilor de la Cluj, locul unde am crescut.
Eşti printre puţinii interpreţi de la noi care cântă muzică live. Nu e mai simplu şi mai sigur să foloseşti playback-ul, cum fac foarte mulţi cântăreţi?
Pentru mine şi partenerii mei, aş putea spune că nu. Mai ales pentru genul de muzică pe care îl abordăm, care se bazează de cele mai multe ori pe improvizaţie. Nu-mi place să fac playback. Ni s-a întâmplat de câteva ori, alături de Marius Mihalache, să fim invitaţi la emisiuni TV şi să nu avem posibilitatea de a cânta live. Ne-am conformat. Dar prima întrebare într-o astfel de situaţie este: „Cântăm live?!”… Dacă răspunsul este negativ, nu vă ascund că ne cam întristăm!
Cum trăieşte un tânăr muzician azi în România?
Mi-e greu să răspund la această întrebare întrucât sunt foarte mulţi tineri muzicieni în România care o duc destul de greu. Cred însă că fiecare se luptă să trăiască măcar decent, să îşi urmeze visul şi să împărtăşească dragostea pentru muzică. Tot ce pot spune este că nu e uşor să răzbeşti în niciun domeniu, dar cu încredere, seriozitate, talent şi perseverenţă ai toate şansele! Îmi aduc aminte de ce i-a transmis Nicolae Iorga Mariei Tănase: „Să răzbaţi unde meriţi, spărgând zidurile pizmaşe ce ţi se ridică în cale!”.
Crezi că aici, în ţară, îţi vei putea realiza visul? Simţi că ţi se întinde o mână?
Am avut noroc de oameni care au avut încredere în mine, ca Anca Parghel şi Marius Mihalache, de colegi care m-au susţinut (Puiu Pascu, Ciprian Parghel, Tudor Parghel, Alin Constanţiu, Marius Vernescu, Dan Ioniţă şi mulţi, mulţi alţii). Cred că sunt norocoasă să afirm că visul meu s-a realizat! Să cânt şi prin muzica mea să ating sufletele celor care mă ascultă. Dacă totul s-ar opri aici, acum, privind în urmă, pot spune cu mâna pe inimă că nu am nici un regret!
Talent, ambiţie, optimism. Sunt calităţi care te caracterizează. Pentru tine, ziua are 25 de ore. Ştiu că munceşti cu pasiune, într-un ritm infernal, fără sâmbete şi duminici. Pentru efortul pe care îl faci simţi că eşti răsplătită?
În totalitate! Sunt foarte fericită cu viaţa mea şi îmi place să fiu cât mai activă! Uneori este într-adevăr obositor, dar trece repede. E bine că ziua are pentru mine 25 de ore pentru că 25 este numărul meu norocos!
Care este cel mai bun sfat pe care l-ai primit?
„Ai încredere în ceea ce faci, fă-o cu dragoste, cu dăruire şi nu lăsa pe nimeni să stea în calea ta şi a visului tău”. Aşa m-a învăţat Anca Parghel. Când faci ceea ce-ţi place, te simţi împlinit şi fericit şi, cu siguranţă, acesta este sfatul pe care l-aş da oricui.
Crezi în destin?
Da. S-au întâmplat prea multe „coincidenţe” ca să nu cred în destin!
Ce este fericirea pentru tine?
Împlinire sufletească, linişte, acceptare, dăruire, dragoste, prieteni, familie, muzică, ceai verde, prăjitură cu nucă, îngheţată de vanilie, sirop de brad, copii…
Atunci când ai un strop de timp liber ce-ţi place să faci?
Să descopăr piese noi, adică să mă descopăr pe mine!
Dacă ai putea, ce moment de aur din viaţa ta ai închide într-o sticlă fermecată?
Nu pot alege un singur moment, din fericire sunt mult prea multe!
Ultima parte a interviului va fi publicată după concertul de la Sala Radio.