Steaua lui Nicolae Labiș a ars atât de iute și de intens pe cerul literaturii noastre încât traiectoria ei luminoasă poate fi urmărită și astăzi. Fiu de învățători și frate cu două surori mai mici, Margareta (Marga) și Teodora, „Nelu” (cum îl striga mama, care visase să-și boteze primul copil „Ion”) ori „Lae” (cum îl alinta Margareta) a fost dintotdeauna un copil grăbit, un băiețandru, un adolescent, un tânăr care a știut cumva că timpul nu va avea prea multă răbdare cu el. La 5 ani învăța să scrie și să citească, pentru ca la 11 să părăsească deja casa natală. Năzuia să ajungă poet în Capitală, dar poteca vieții l-a purtat mai întâi la Fălticeni, apoi la Iași, unde s-a lăsat sedus de versurile francezului Rimbaud. În târgul Lovineștilor, Labiș a simțit în pieptu-i plăpând și primii fiori ai dragostei, una neîmpărtășită, după cum avea să-și amintească Margareta: „A trăit o iubire platonică în liceu, la Fălticeni, cu Lucica. Ea era însă îndrăgostită de altcineva, de un medic cu care s-a și căsătorit”. Inima lui Nicolae nu s-a închis însă, mai ales că inteligența sclipitoare, candoarea și muzele favorabile l-au condus în scurt timp la București, unde a urmat cursurile Școlii de Literatură (1952-1954), faimoasa „Fabrică de scriitori” unde au ucenicit, între alții, Radu Cosașu, Gheorghe Tomozei, Doina Ciurea sau Doina Sălăjan. De ultima fată avea să-l lege un amor tainic, veșnic mocnit, iar de cealaltă, un sărut și un scandal sexual. Povestește Margareta Labiș: „Doina Sălăjan a fost adevărata iubire a fratelui meu. Era o femeie atrăgătoare, mândră, dificilă. Deh, era poetă, ca el. S-au apropiat într-o tabără, la Vălenii de Munte, în Prahova. Nicolae o aprecia în mod special. Țin minte că mama-l tachina des pe tema căsătoriei: «Ești bărbat în toată firea, Nelule, când te însori, când te așezi la casa ta?». Iar el ne-a dezvăluit odată, când venise acasă, sub Stânișoara: „Dacă va fi să mă însor, mamă, cu Doina Sălăjan o voi face. Ea ar fi fata potrivită»”. N-a fost însă să fie.
Femeia-girofar l-a acuzat de viol
Dar pe cealaltă Doina - „Regina țiganilor”, cum o râzgâia Marin Ioniță, un alt coleg de pe „Kiseleff 10”, care era convins că domnișoara Ciurea i-a sucit capul lui Nichita Stănescu în timp ce era combinată cu Nicolae Labiș - a îndrăgit-o Lae? „Fratele meu n-a iubit-o pe Doina Ciurea. Unde mai pui că un sărut nevinovat a fost interpretat ca viol! Ochii ei de felină l-au inspirat în schimb pe Nichita să scrie «Leoaică tânără, iubirea»”, a rememorat Margareta Labiș, profesoară de limba română o viață întreagă. Văzută și interpretată mai de aproape, relația lui Nicolae cu Doina Ciurea era înțeleasă altfel de Marin Ioniță, care nota în autobiografia „Kiseleff 10. Fabrica de scriitori” (Editura Corint, 2018) următoarele: „Dacă cei doi poeți au ceva în comun, dacă este ceva care-i leagă nu poate să fie decât femeia pe care au iubit-o. Unul după altul. Labiș fără să știe de existența lui Nichita Stănescu în acest triunghi. Nichita, cel care și-a dorit să se vâre în situație. Doina, cu ispita, trebuie să fi avut ea ceva anume care să-i scoată pe amândoi din fire. Nu degeaba într-o vizită făcută de un grup de studenți lui Lucian Blaga, la Cluj, marele poet, filosoful și înțeleptul ajuns la senectute, a stat tot timpul cu ochii pe ea”. Femeia-girofar, ce mai! Tot Ioniță schița un portret electrizant Doinei Ciurea: „Când am cunoscut-o eu, era o adolescentă de abia dezghiocată din copilărie, dar tipul urban, emancipat și distins, cochetă și elegantă, cu un tată ofițer superior în uniformă albastră de paradă. Brunetă-arămie, părul creț de la natură și nevopsit. Ochii mari, poate cam prea proeminenți, cu gene lungi și curbate în sus, sprâncene stufoase. Prințesa țiganilor. Îi spuneam «Vrăjitoarea neagră» și nu se supăra”. E limpede că leoaica brună a amețit mulți bărbați. Numai pe Labiș n-a reușit să-l păstreze. Jurnalul lui Ioniță surprinde și momentele de panică de după finalizarea studiilor, când cei mai mulți dintre tineri, veniți în Capitală din toată țara, s-au pomenit pe stradă, la mâna hazardului: „Doina îl voia cu orice preț pe Labiș. I-a înscenat și o tentativă de agresiune, care ar fi trebuit să-l oblige la «reparațiuni», vorba lui Caragiale. Ea era bucureșteancă, avea locuință în zona bulevardului Carol și Calea Moșilor, dar Labiș, deși aflat mereu în căutarea unei gazde, a unei cantine, a unui restaurant, n-a vrut să-și bage capul în jug. Idila lor s-a sfârșit lamentabil”.
Un semn pe gât
„Adevărul e că după finalizarea cursurilor la Școala de Literatură, fratele meu a rămas pe drumuri. Bietul de el, n-a apucat să aibă niciodată o casă a lui - evoca Margareta Labiș. Angajat la «România literară» și la «Contemporanul», depusese cerere la Uniunea Scriitorilor pentru o locuință. Beniuc, președinte atunci, i-a respins însă această solicitare, așa că Labiș înnopta ori la Aurel Covaci ori la Băieșu, unde nimerea. Ziua și-o petrecea la «Capșa», la o cafea și-un coniac. Acolo aștepta începerea cursurilor la Universitate”. În decorul încă maiestuos al „Capșei”, Nicolae Labiș avea să fie agățat de Maria Polevoi, o balerină rusoaică din Basarabia, care făcea parte din ansamblul artistic „Ciocârlia”, de pe lângă Ministerul Afacerilor Interne. I-a trimis un bilețel printr-un chelner, invitându-l pe poet la masa sa. „Maria Polevoi avea 37 de ani, era cu șaisprezece ani mai mare decât fratele meu - care abia ce-și sărbătorise cei 21 de ani -, dar gestul ei n-a fost vreun capriciu erotic, ci o misiune. O spun cu mâna pe suflet!”, aprecia Margareta. Să fiu fost spioană sovietică Maria Polevoi? Angajata KGB ori a Serviciilor românești? Nu s-a aflat niciodată și probabil nici nu se va ști, din moment ce „Dosarul Labiș” a dispărut din arhiva Securității încă dinainte de 1989. Dar să ne întoarcem la presupusa sarcină de lucru a rusoaicei, o artistă dichisită și arătoasă, care întorcea privirile bărbaților cu ușurință. Facem loc mărturiei Margaretei, Marga, cum a devenit cunoscută încă din facultate: „Maria Polevoi l-a abordat în acea seară nenorocită de decembrie la «Capșa», dar nu atunci s-au cunoscut, ci cu mai bine de o lună înainte. L-am văzut în acea toamnă pe fratele meu cu un semn pe gât, l-am întrebat, firesc, ce se întâmplase. «Ce știi, tu, ești mică!», m-a repezit. Mi-a dat de înțeles că se întâlnea cu o doamnă care-l trata așa cum se tratează un bărbat”. De altfel, este foarte probabil ca Maria Polevoi să fi fost prima și ultima femeie din existența atât de scurtă a poetului-copil.
Spovedania din ghips
Seara la capătul căreia Labiș avea să pășească pe drumul morții a fost povestită în atât de multe variante - tactica „fumigenelor” utilizată de Securitate -, unele de-a dreptul fanteziste, încât conturarea celei mai apropiate de adevăr n-o puteam lăsa decât în seama unei ființe care l-a cunoscut îndeaproape, în acest caz Marga, sora mai mică decât Labiș cu trei ani: „S-au întâlnit deci la Capșa, de unde au mers apoi la restaurantul «Victoria», la subsol, cu un grup de prieteni de-ai rusoaicei, iar de acolo, între 1.00 și 2.00 noaptea, Lae și Maria Polevoi au plecat să ia tramvaiul de la Colțea. Balerina îl invitase la ea acasă, fratele meu băuse, dar nu era beat. S-au înțeles să urce în vagoane separate”. În continuare redăm dezvăluirea pe care i-a făcut-o Nicolae Labiș, imobilizat în ghips de la cap până-n brâu, pe patul de spital, prietenului Imré Portik, cel care a consemnat spovedania poetului în cartea „Hora morții. Consemnări despre prietenul meu Nicolae Labiș” (publicată postum, după decesul lui Imré): „E adevărat că am băut după-amiază şi în seara aceea, dar nici măcar ameţit n-am fost. (…) Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva. Nu aveam intenţia să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd mai întâi în ce tramvai şi în ce vagon urcă ea. (…) Nu ştiu cine a fost. N-am avut timp să mă uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a proiectat, cu braţele ridicate, pe grătarul dintre vagoane. Încleştasem degetele mâinilor de o bară a grătarului, dar încet-încet alunecam tot mai jos, iar picioarele tot mai mult ajungeau sub vagonul-remorcă. Eram cu capul în aer, cu faţa în jos şi vedeam cum sar din şine scântei galbene şi verzui. În timp ce eram târât aşa, am simţit câteva lovituri puternice, ale vagonului din urmă, în spate. Am descleştat degetele de pe bara grătarului numai după ce tramvaiul s-a oprit complet”. Varianta devoalată de Imré Portik a fost confirmată și de Marga Labiș, care a stat până la sfârșit la căpătâiul fratelui cu șira spinării secționată: „«Am fost tras de palton, cineva m-a împins!», mi-a șoptit înainte să intre în comă profundă. Oricum, bărbatul care l-a împins pe Nicolae era din grupul Mariei Polevoi”. Ultima afirmație a fost întărită chiar de balerină, în timpul primelor audieri la poliție: „L-am văzut pe cel care l-a împins pe Labiș, îl cunoșteam”.
Fuga în Israel
Cine era acest personaj și de ce i-ar fi făcut vânt lui Labiș, poate nu neapărat cu intenția de a-l omorî, ci, poate, doar pentru a-l speria teribil? Toate indiciile par să se oprească în dreptul basarabeanului Schwartzman Isac - „Grișa”, cum era cunoscut în lumea mondenă a Bucureștiului -, un pianist de restaurant care-l ura pe Labiș și care la doar zece zile după decesul poetului a primit pașaportul și permisiunea să părăsească România cu destinația Israel. De atunci nu s-a mai auzit nimic despre acest individ cunoscut ca „suflător” al Serviciilor secrete. El îi însoțise pe Labiș și pe Maria Polevoi atât la cârciuma din pasaj, cât și în stația de tramvai. Rămâne însă nedumerirea: uciderea lui Labiș a fost un asasinat politic - dictat de atitudinea tot mai sfidătoare a poetului la adresa regimului comunist - ori o răzbunare din dragoste, mai ales că, se spune, „Grișa” era înnebunit după Maria Polevoi? Imré Portik n-a lăsat loc de echivocuri: „Labiş a fost ales pentru a exemplifica urmările posibile ale nesupunerii”. Cu alte cuvinte, un asasinat politic, care a tulburat-o în asemenea măsură pe balerina de la „Ciocârlia” încât la două decenii după tragedia de la Colțea avea să se sinucidă, înghițind un pumn de somnifere... Ultimele cuvinte le-am rezervat Margaretei Labiș: „Un an după moartea fratelui meu, n-am știut de mine. Am oprit cercetările privind acest misterios accident după ce un fost coleg de-ai lui Nicolae la «Școala de Literatură», un jurnalist modest, m-a abordat într-o seară: «Ai grijă pe unde scotocești și ce vrei să afli, să nu sfârșești ca frate-tu. Ar fi păcat, ai părinți, o soră mai mică, un viitor». Probabil fusese însărcinat să mă amenințe. Mi s-a făcut frică, n-am mai scormonit trecutul”.
„Aureola lui Labiș nu încăpea într-o sală de judecată”
În sprijinul teoriei potrivit căreia Nicolae Labiș ar fi fost eliminat în urma unui ordin politic a venit și ipoteza criticului literar Alex Ștefănescu, formulată public după 1989: „Nicolae Labiș a fost asasinat de un agent al Securității, care l-a împins între primul și al doilea vagon al unui tramvai în seara zilei de 9 decembrie 1956, în zona Spitalului Colțea, din București”. Motivul? „A fost asasinat pentru că făcea parte dintr-un «lot» de tineri anchetați de Securitate și, inevitabil, viitori deținuți politici. (În discuții particulare ei aprobaseră revolta anticomunistă declanșată la 23 octombrie 1956 la Budapesta și încheiată printr-un masacru săvârșit de trupele sovietice de ocupație în noaptea de 10- 11 noiembrie 1956.) Pe Nicolae Labiș ar fi fost greu să-l aducă cineva în fața unui tribunal militar și să-l condamne la închisoare, pentru că, deși foarte tânăr, avea o faimă imensă. Nu putea fi judecat, aureola lui nu încăpea într-o sală de judecată. În aceste condiții, s-a hotărât suprimarea lui”.
Demnitate, cu prețul suprem
Într-un interviu acordat la Radio în 1956 lui Titel Constantinescu, Nicolae Labiș definea perioada Şcolii de Literatură drept „Treapta limpezirii”: „În această etapă m-am format prin luptă. Dogmatismul, birocraţia, iată nişte scorpii care circulau cu violenţă pe atunci în domeniul fraged al tinerei noastre literaturi. Dar nu m-am închinat cum, vai, au făcut-o unii colegi nemerniciei”. Mândria avea să-l coste însă viața.
Pe patul de moarte, într-un decembrie mohorât, Nicolae Labiș a cerut să-și vadă mama. Plecată cu trenul spre București pe 22 decembrie, Ana-Profira avea să albească în acea zi, deși nu împlinise încă 45 de ani. Nu și-a mai prins fiul în viață
„Mi-au murit în brațe singurul frate, singurul copil, primul soț și al doilea soț”, Margareta Labiș, sora poetului
1962 a fost anul în care Nichita Stănescu s-a căsătorit cu Doina Ciurea, fosta iubită a lui Nicolae Labiș. Aveau să se despartă trei ani mai târziu și să divorțeze oficial abia în 1981