Remarcam recent că un Produs Intern Brut nominal ilichid, făcut cu majorare de preţ de active şi cu salarii rupte de productivitate - fapt trădat, de altfel, de inflaţie - permite ca datoria publică și deficitele să pară mai reduse ca procentaj din PIB.
Dar aceasta nu este singura explicație pentru care debitele statului sunt mai mici. În plină criză povara fiscală a crescut, după care băncile s-au pomenit cu o cantitate mare de împrumuturi neperformante, în contextul unei creditări axate pe retail. Cu alte cuvinte, menajele erau deja îndatorate, se observa o erodare a veniturile populației cu taxe, numai că în loc să scadă impozitele în criză, așa cum scrie în cărțile de economie, s-a recurs la suprataxare și s-a ajuns la supraîndatorare, trădată de neperformanța finanțărilor. Ceea ce i-a permis însă statului să se împrumute mai puţin. Și asta a primit numele de macrostabilitate!
Reiau. Ratingul suveran e mai bun decât cel al familiilor, statul e mai puţin riscant şi el se împrumută în mai mică măsură. De aici reiese că ar trebui să se micșoreze taxele ca să ajungem la relaţia corectă. Statul, mai puţin riscant, să se îndatoreze mai mult şi famiilile mai puţin. Deoarece taxele și impozitele când devin mai mari constrâng populaţia să compenseze povara cu credit. Iată de ce trebuie să se micşoreze impunerile fiscale, deoarece oamenii politici trebuie să fie educaţi şi responsabili. În caz contrar, ei generează riscuri sistemice.
Din păcate însă, analiștii macroeconomici refuză să accepte că statul a erodat veniturile cu taxe ca să se împrumute el mai puţin şi datoria publică să rămână la pragul de alertă de 40% din PIB, că macrostabilitatea şi ratingul investiţional s-au atins cu riscul sacrificării microstabilităţii, că datoria publică stă bine, pentru că stă prost cea a familiilor. Ei susțin una și bună: raportul dintre veniturile bugetare și PIB arată că fiscalitatea de la noi e cea mai redusă din UE!