Felix Alexa are geniu regizoral. În propunerile sale seducătoare, el reușește cu brio să demonstreze că teatrul e nu numai joc, ci și adevăr. Este unul dintre cei mai prolifici regizori de teatru; a montat aproape 50 de spectacole după texte clasice, precum Jocul dragostei și al întâmplării, O noapte furtunoasă, Visul unei nopți de vară, Nunta lui Krecinski, Cei doi tineri din Verona, Leonce și Lena, Cerere în căsătorie, Sinucigașul, Livada de vișini, Cutia Pandorei, Rolul victimei, Misterul Sebastian, Lecția de violoncel, Revizorul... În plus, tulburătoarele piese care abordează lumea contemporană – Butoiul cu pulbere, Însemnările unui nebun, Terorism, Orchestra Titanic – spectacole pe care le-a purtat cu succes pe tot mapamondul. Stilul lui Felix Alexa este dominat de inteligență și vigoare. Și, în afară de talent, are o putere extraordinară de a repeta la nesfârșit, ore și ore, fiind exigent cu fiecare spectacol al său.
Ai fost elevul lui Peter Brook și de la el ai înțeles că spațiul este esențial în teatru. Puteai rămâne ca regizor la Paris. Ai ținut workshop-uri la Conservatorul din Paris, la Sydney, Beijing, Shanghai și Seul, în Coreea de Sud. Ai și stat la Seul și ai lucrat aici trei spectacole, la „National Theatre Company”.
Dintotdeauna am avut un gust al aventurii, îmi place să caut altceva, ceva nou. Îmi doresc să depășesc obișnuitul. Am montat la Seul Richard al II-lea de Shakespeare, un specatcol despre fragilitatea puterii și a ființei umane, Pescarușul de Cehov, despre efemeritatea vieții, Domnișoara Julia de Strindberg. Teatrul este foarte apreciat în Coreea – sunt cam 150 de teatre acolo. E o lume culturală de cel mai înalt nivel, cu cele mai mari spectacole din lume invitate. Actorii coreeni sunt incredibil de serioși și profesioniști – ei nu întârzie niciodată, rămân întotdeauna după repetiții să repete singuri, nu se plâng deloc, chiar dacă vrei să reiei o scenă de 20 de ori. Au o cultură a seriozității. De aceea cred că au și reușit să combată atât de repede epidemia cu Covid 19.
Spune-ne, te rog, mai multe despre cum a reușit această țară să controleze atât de bine problemele legate de Covid-19.
Am locuit la Seul, cu totul, vreo 7-8 luni de zile în decurs de doi ani. Sincer, nu mă mir, cunoscându-i pe coreeni, că au gestionat foarte bine pandemia. Sunt un popor extrem de organizat, de o seriozitate incredibilă. Acolo lumea purta măști pe stradă când erau doar răciți. Țin minte că m-a surprins la început lucrul asta. La o repetiție, scenograful meu a venit la un moment dat cu mască – asta se petrecea acum trei ani – și, când l-am întrebat de ce o poartă, mi-a răspuns că „e răcit şi se gândește la siguranța celorlalți”.
Altfel, societatea de acolo e oarecum mult mai civilizată decât cea chineză. La Seul, într-o metropolă de 15 milioane de locuitori, nu existau coșuri de gunoi pe stradă, în special pe arterele principale, în centru. Dar totul era de o curățenie impecabilă. Țin minte că, în primele zile, căutam cu disperare coșuri de gunoi şi nu găseam. Am întrebat mirat actorii ce se întâmplă şi mi-au spus că la ei există ideea de a nu arunca pe stradă, ci numai acasă, şi dacă ai neapărat nevoie să arunci ceva trebuie să cumperi o pungă specială ca să poți lăsa ceva pe stradă. Singurele coșuri imense de gunoi, plasate în număr mare, se aflau pe o celebră stradă comercială, cu sute de magazine, unde veneau zilnic sute de mii de turiști, în special chinezi!!!! Acolo, fără coșuri de gunoi, ar fi fost dezastru.
O altă poveste. La metrou lumea aștepta pe peron, chiar dacă era aglomerat, într-o ordine şi calm desăvârșite, făcând coadă organizată în fața fiecărei uși. Așa ceva n-am văzut în nicio altă țară din lume.
E evident de ce, într-o asemenea societate, restricțiile pandemiei au funcționat mult mai bine decât în alte ţări. Totul a fost ținut sub control aproape militărește. Să nu uităm că ei, mental, sunt pregătiți de zeci de ani pentru un eventual război cu Coreea de Nord.
Am fost foarte impresionat atunci de societatea coreeană, de seriozitatea și rigoarea lor. Continuă să mă uimească.
Ce fac actorii şi regizorii în această perioadă de izolare, când teatrele sunt închise?
În primul rând, se simt frustrați. Le lipsesc repetiţiile, spectacolele, întâlnirea cu publicul.
Oricât s-ar spune că poate fi o perioadă de linişte şi regăsire personală, la un moment dat cedezi psihic când realizezi că însăși rațiunea ta de a exista profesional e compromisă grav. Eu, unul, eram înainte de o premieră cu Lecția de Ionesco la Teatrul Nottara, când teatrele s-au închis şi ni s-au anulat inclusiv repetițiile. Eram aproape de final şi, deodată, STOP.
Evident că autoritățile au dreptate, că asta trebuiau să facă, dar oricum e foarte frustrant. Mai ales că această situație nu va ţine o perioadă determinată, ci se poate prelungi foarte mult. Stai acasă acum, citești, vezi filme, spectacole online celebre din toată lumea, dar, orice s-ar spune, e un mare şoc emoțional pentru toți oamenii de teatru.
Am declarat în multe interviuri că teatrul, în lumea contemporană, e una dintre ultimele arte vii, în contact direct cu publicul, în care energia se transmite „live”. Ei bine, acum această calitate a devenit un mare defect, aproape o autodistrugere involuntară.
Mărturisesc că sunt foarte trist şi, uneori, chiar depresiv. Sper să revenim curând, măcar la repetiții, sănătoși.
Cum crezi că va fi lumea după această pandemie? Teatrul va fi afectat? Va reveni repede publicul spre teatru? Cum supraviețuiește un mare regizor în vremurile pandemiei? Și ma gândesc la Ciuma lui Camus, la acea reflexie în afara timpului despre fragilitatea ființei umane.
Lumea se va schimba cu siguranță, şocul e prea mare, emoțional şi economic, ca să nu aibă consecințe serioase. Vom trăi, cel puțin niște ani, într-o altă atmosferă mondială.
Referitor la teatru, sincer mi-e frică. Frică pentru că publicul nu va reveni ușor în sălile de spectacol, frică pentru că tăierile bugetare vor fi dramatice în domeniul cultural, oricum puternic afectat în ultimul an.
Noi, în teatru, la repetiții, lucrăm cu propriile noastre emoții şi energii interioare, iar ele sunt complet bulversate în acest moment. Sper să-mi treacă relativ repede, odată întors la lucru, aceste senzații negative şi gânduri pesimiste. Dar, în acest moment, spun cu sinceritate, ele sunt foarte puternice. Și mă afectează. Când începe să funcționeze instinctul de supraviețuire, spiritul ludic şi creativitatea se diminuează.
Dar, cum teatrul nu a murit niciodată, vom trece, sper repede, şi peste această perioadă.
Totul va depinde însă şi de reacția publicului, care ne poate încuraja sau, dimpotrivă - venind sau absentând din sală când situația se va normaliza, şi de autorități, care n-ar trebui să considere cultura, în aceste vremuri grele, inutilă.
În vremurile acestea trebuie să găsim, totuși, ultima rămasă în Cutia Pandorei, Speranța. Nu un optimism exagerat, ce mi s-ar părea astăzi nerealist, ci acea fărâmă de speranță care poate redresa, în timp, viața într-un firesc necesar. Un firesc pe care, ne dăm seama din perspectiva prezentului, nu-l apreciam suficient.
Ce mă bucură în tristețea acestor săptămâni e că văd străzile Bucureștiului mai curate ca niciodată, iar poluarea mondială s-a redus simțitor. Dar oare nu putem să avem toate aceste avantaje, să le conștientizăm beneficiile, și în vremuri normale? Poate putem învăța ceva din lecția dură pe care o natură agresată ne-o servește când ne așteptăm mai puțin.