Jurnalul vă propune vineri o carte specială pentru iubitorii dramaturgiei, dar și pentru cei care vor să descopere un gen plin de acțiune, replici spumoase, amuzante și profunde: „Teatru”, de Sidonia Drăgușanu. Autoarea, născută în 1908, a ajuns la apogeul carierei în anii de după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial și a lăsat în urmă câteva opere de referință. Am provocat-o pe Dollores Benezic, cea care se ocupă de reeditarea lucrărilor scriitoarei și care a realizat prefața cărții „Teatru”, să ne povestească cine a fost Sidonia Drăgușanu.
Jurnalul: Puține scriitoare au reușit să se impună într-o epocă dominată de bărbați și de prejudecăți. Cum ar putea fi „reabilitate” aceste femei și făcute cunoscute în vremurile noastre?
Dollores Benezic: Femeile în literatură au fost Cenușărese întotdeauna. Fie că vorbim de epocile în care femeile nu aveau drepturi civile, fie de perioadele mai apropiate, în care deși aparent femeile sunt clamate ca egale, ele trebuie să muncească mai mult, ca să obțină rezultate similare cu ale bărbaților. Dacă ne referim strict la România și la perioada în care a trăit Sidonia Drăgușanu, trebuie să adăugăm macismului inerent și câteva detalii istorice agravante: un război mondial, comunismul, cenzura. Cu toate aceste piedici, literatura feminină și feministă a avut în anii aceia o înflorire surprinzătoare. „Generația fetelor” din anii ’30-’50, în care s-a remarcat și Sidonia Drăgușanu, a fost încurajată de Eugen Ionescu, George Călinescu, Nicolae Carandino. Cel puțin declarativ. Unele dintre numele acelor scriitoare și poete de atunci au rămas oarecum în istorie, dar foarte puține au ajuns în manualele școlare de exemplu. Acesta fiind poate cel mai sigur mod de a le păstra memoria vie. Un alt mod ar fi reeditarea lor, jucarea operelor lor pe scene. Ceea ce încercăm noi să facem cu Sidonia Drăgușanu în ultimii patru ani. Multe dintre problemele despre care scriau ele în secolul trecut au rămas actuale, natura umană nu s-a schimbat prea mult, așa că cititorii contemporani le-ar descoperi cu plăcere și s-ar identifica în personajele lor. Trebuie doar să aibă ocazia să le găsească la chioșc, pe internet, în teatre sau pe rafturile librăriilor.
„Dacă aș vrea neapărat să izbutesc, aș ști cum să atrag atenția asupra mea: o piesă de teatru care să provoace scandal... dar ce fac pe urmă, după ce s‐a liniștit scandalul?”.
Moralitatea Sidoniei Drăgușanu nu poate fi pusă la îndoială. Și, totuși, cum a reușit să-și câștige notorietatea vremii?
Acesta este un fragment dintr-un editorial scris de Sidonia Drăgușanu în Revista Teatrul, în 1969, cu doi ani înainte de a muri, și era un mod subtil ironic, atât de caracteristic ei, de a sancționa maniera greoaie și adesea neprofesionistă în care mai-marii zilei decideau ce piesă se joacă sau nu. Scandalul asigura și atunci, ca și acum, măcar notorietatea, dacă nu succesul. A izbuti în teatru, ca și în alte domenii, de altfel, ținea și atunci mai degrabă de relațiile de prietenie și de pahar, decât de competență. Iar ca femeie, Sidonia se simțea uneori exclusă sau minimalizată de directorii de teatru, de unii critici care considerau că subiectele ei se concentrează prea mult pe micile drame sentimentale și nu au amprenta comunistă cerută de regim. Totuși, la momentul scrierii acelui articol ea era cunoscută, ca scriitoare, jurnalistă și chiar ca dramaturg, nu avea nevoie de vreun scandal ca să audă lumea de ea. Muncea deja de câteva decenii ca să obțină acest statut, de la primul roman publicat în 1934 – „Într-o gară mică” – și premiat drept cel mai frumos roman de adolescență, trecând prin celelalte romane și cărți pentru copii publicate în deceniile ’40-’50 și consolidând aceste borne literare cu o cotidiană muncă de jurnalist de presă scrisă și audio-vizuală. Sidonia Drăgușanu era cunoscută pentru reportajele și interviurile ei publicate în presa vremii, pentru paginile de suflet din revistele pentru femei, în care făcea terapie sentimentală cu cititorii, pentru cronicile teatrale sau dramatizările de la radio și pentru minunatele povești pentru copii strânse deja în câteva volume. Având acest statut consolidat prin talent, seriozitate și o calitate umană remarcată atât de prieteni, cât și de rivali, Sidonia Drăgușanu a încercat în ultimul deceniu de viață și scena. Probabil ca să-și demonstreze sieși că e un autor complet. A reușit să condimenteze scenele țării cu piesele ei, denumite comedii dramatice, să facă săli pline în sutele de reprezentanții ale fiecărei piese și să creeze eroi din iluștri anonimi provinciali.
Întâlnire cu îngerul, Sfânta Dina Varvara, Jocul adevărului, Necunoscuta și cei patru cavaleri și Valsul sunt cele 5 piese de teatru propuse în cartea care apare vineri cu Jurnalul. Care a fost cea mai de succes? Care e, pe scurt, povestea fiecăreia?
Dacă măsurăm succesul în numărul reprezentațiilor, probabil cele jucate cel mai mult, pe scenele bucureștene, au fost „Întâlnire cu îngerul” și „Valsul”, ambele regizate de Mihai Berechet, cu distribuții de excepție. Însă toate piesele scrise de Sidonia Drăgușanu au avut un succes formidabil la public, în sute de reprezentații, iar unele au avut și turnee prin țară.
Teatrul are parfumul lui jucat pe scenă. Are farmec să citești teatru?
Noi credem că da. Până la urmă, piesele Sidoniei Drăgușanu atrag prin aceleași ingrediente ca și romanele sau poveștile pentru copii: sunt bine scrise, amuzante, dar și profunde. Diferența aici e că piesele au mai multe dialoguri, ceea ce unora s-ar putea chiar să le placă mai mult. Apoi, în perioada asta, în care teatrele sunt închise și nu se știe când vom mai apuca să vedem efectiv o cortină căzând peste aplauze, lumea teatrului caută soluții. Unii s-au apucat să filmeze piesele și să le distribuie pe internet. Poate va reveni în forță și teatrul radiofonic. Și noi plănuim astfel de demersuri pentru piesele Sidoniei. Până atunci însă, cititorii au posibilitatea să își regizeze și imagineze singuri poveștile astea, citind volumul de Teatru.
Ce ne puteți spune despre omul Sidonia Drăgușanu?
Eu nu am cunoscut-o pe Sidonia Drăgușanu. Am descoperit-o lucrând la reeditarea operei ei, citind poveștile despre ea ale prietenilor și contemporanilor ei. Dincolo de datele biografice seci – că s-a născut în 1908, că a fost jurnalistă, scriitoare, dramaturg, că a fost căsătorită cu poetul Miron Radu Paraschivescu, că nu a îmbrățișat comunismul, ca alții în vremea ei, că a murit în 1971 la o vârstă la care ar mai fi avut câte ceva de spus și făcut – Sidonia Drăgușanu a fost un om interesant, cu o viață nu tocmai ușoară, dar care a pus umanismul mai presus de orice neajuns personal. Lucia Demetrius, poetă din Cenaclul Sburătorul al lui Lovinescu și prietenă timp de 40 de ani cu Sidonia, are un fragment care o descrie foarte bine: „Ca ziarist, nefiind afiliat la niciunul din partidele burgheze, alergai cu articolul greu de plasat și prost plătit la redacțiile pe care le socoteai mai puțin corupte. Uneori traiul de toate zilele îi punea probleme greu de dezlegat. Totuși Sidonia le făcea față cu o încredere, seninătate și forță interioară care n-au lăsat-o să plece fruntea, să lunece în disperări uneori justificate și care vremelnic ne îngenunche pe fiecare dintre noi. Avea un humor care n-o părăsea niciodată, neașteptat, original, gâlgâitor care izbucnea în fața fiecărei împrejurări. Oh, cum știa să râdă Sidonia! Și cum râdeai împreună cu ea! Humorul ei nu era mușcător, nici ironic măcar, făptura asta n-a cunoscut răutatea, a fost totdeauna generoasă sufletește, generoasă material chiar în perioadele de aprigă sărăcie – humorul ei era năzdrăvan, spontan, o asociere surprinzătoare de noțiuni, de cuvinte, de idei, care avea uneori gingășie, alteori grotesc, dar era întotdeauna irezistibil. Sidonia Drăgușanu a fost pentru prietenii ei ca iarba de leac”. Până și Aurel Baranga, prieten de familie, dar rival într-ale dramaturgiei, a avut un moment de reverență față de ea, chiar dacă postum: „Autoarea a adus sub reflectoare o lume de ființe vii, turmentate de întrebări reale și la care scriitoarea răspundea – de data asta unor corespondenți vizibili și prezenți în sala de spectacol – cu bunul ei simț verificat, cu nesfârșita ei comprehensiune pentru tot ce este durere omenească. A știut să asculte mâhniri și să consoleze, ca nimeni altcineva, neliniștea condiției umane. Și iată că azi, în această lună de mai ce-i semăna cel mai bine prin revărsarea generoasă a soarelui, Sidonia Drăgușanu devine o amintire. Dar ne rămâne prin plecarea Sidoniei suvenirul unei ființe care prin însușirile ei de o profundă noblețe a redat OMULUI de totdeauna și pretutindeni epoletul demnității râvnite”.
Cum v-a venit ideea publicării acestei cărți?
Volumul de Teatru pe care l-am editat și lansat în această perioadă face parte din proiectul de reeditare a operei Sidoniei Drăgușanu, început în 2017 și finanțat de familie. Nepotul Sidoniei, crescut de ea ca un fiu – Sidonia nu a avut copii – este moștenitorul drepturilor de autor și a decis că readucerea mătușii sale în atenția publicului este o datorie morală. Așa s-a născut acest proiect în care am fost și eu cooptată și în care, cum spuneam, am descoperit-o pe această scriitoare minunată, despre care nu am învățat la școală, dar nici nu am avut ocazia să-i găsim opera în librării. Pur și simplu după 1989, când nici măcar piesele ei nu s-au mai jucat, nu s-a mai vorbit deloc despre Sidonia Drăgușanu în România. După reeditarea celor mai bune romane ale sale: „Într-o gară mică”, „Jurnalul Aurorei Serafim”, „Una din noi e de prisos”, a volumului de nuvele „Doamna cu ochelari negri” – care anul acesta a fost lansat și în Italia, în traducerea doamnei Luisa Valmarin – au urmat două cărți pentru copii apărute într-o formă grafică deosebită – „Moața, Creața și Grasu la bal” și „O javră, un câine și un copil” – era un pas firesc să ajungem și la teatru. Din păcate perioada nu e propice lansării acestui volum așa cum ar fi meritat, pe o scenă, cu niște actori în carne și oase interpretându-i personajele. Dar vor veni și vremurile alea, cu siguranță.
De-a lungul timpului, mari actori ca Mișu Fotino, Coca Andronescu, Grigore Vasiliu Birlic, Dan Tufaru, Draga Olteanu, Margareta Pogonat sau Rodica Mandache au urcat pe scenă jucând piesele Sidoniei Drăgușanu. Ce reprezentanții a putut urmări autoarea de-a lungul vieții?
Multe dintre piesele ei de teatru au fost jucate în timpul vieții ei. Doar „Valsul” a fost pusă în scenă după moartea Sidoniei, iar cele care se jucau deja în 1971, când ea a murit, au continuat să se joace o vreme, deși unele proiecte au murit odată cu autoarea. De exemplu chiar în 1970 piesa „Necunoscuta și cei patru cavaleri”, care se jucase mult și în turnee prin țară, fusese remarcată de Camelia Dăscălescu, care decisese să o transforme în musical. Sidonia însăși scrisese libretul și, dacă nu mă înșel, începuseră chiar pregătirile pentru montarea spectacolului la Teatrul Ion Vasilescu. Totul s-a anulat după moartea Sidoniei. Cât privește relația autoarei cu actorii din piesele ei, avem și o poveste frumoasă spusă de Rodica Mandache, care și-a amintit cu drag de debutul ei în actorie, în piesa „Fiicele”, scrisă de Sidonia Drăgușanu. A fost mândră că a primit această șansă, dar mai ales că a fost preferata Sidoniei Drăgușanu dintre toate actrițele care îi jucaseră acel rol. Sidonia era foarte implicată în punerea în scenă a pieselor ei și adesea lega prietenii cu actorii care i le însuflețeau pe scenă.
Există o poveste amuzantă, avându-i eroi pe Sidonia Drăgușanu și pe scriitorul Zaharia Stancu, la acea dată directorul Teatrului Național din București. Împărtășiți-o și cititorilor noștri.
Este o întâmplare povestită de fapt de regizorul Mihai Berechet, în volumul său de memorii, „9 caiete albastre”, întâmplare care vorbește destul de amar despre modul în care se decidea atunci ce piese ajung să se joace. Directorul Teatrului Național în anii ’60, Zaharia Stancu, era prieten cu Aurel Baranga, la rândul lui dramaturg de succes în epocă, dar care nu tolera prea bine concurența. Berechet povestește cum a ajuns să monteze piesa „Întâlnire cu îngerul”, după ce Stancu s-a certat cu Baranga, la un pahar, la Capșa și a decis să-i facă în ciudă montând o piesă a unei rivale: „După mai multe succese în alte teatre, Sidonia predase piesa Întâlnire cu îngerul Teatrului Național. Dar Z. Stancu, cu care Sidonia era în relații prietenești, nu-i dădea niciun răspuns. Vesela Sidonia era tristă. Își închipuia că un confrate, autor și el de mari succese teatrale, poate de cele mai mari, îi «lucrează» piesa la Stancu, cu atât mai mult cu cât chiar din pricina acestei piese autoarea se certase de câtăva vreme cu onorabilul A.B., de care fusese legată printr-o autentică și veche prietenie «de casă». Norocul autoarei a fost că «onorabilul» A.B. s-a certat la rândul lui la Capșa cu „neica Zaharia” și că întâlnindu-se într-o noapte pe bulevard cu directorul Naționalului, care tocmai ieșea de la Athenee Palace întovărășit de criticul și prietenul lui Radu Popescu, a strigat-o de pe un trotuar pe altul, spunându-i: «Sidy, spune-i lui Berechet să vină mâine la mine cu distribuția piesei tale... M-am certat cu...» și a spus un cuvânt urât. Zaharia Stancu era grăbit să începem repetițiile, voia să dea o lovitură sub centură capriciosului său prieten. Și uite așa, destinul reprezentării unei piese, succesul ei, poate depinde de cearta unor confrați în jurul unui svarț la Capșa...”.