„Expoziția pe care o veți vizita reprezintă începutul vindecării unei traume istorice - a apreciat Eugen Ciurtin, directorul Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei Române. Ea prezintă manuscrise inedite ale lui Eliade despre care în urmă cu zece luni nu se știa pur și simplu că există. Ele au fost între timp salvate de un grup de binefăcători privați și donate Institutului, unde au fost imediat și intens studiate, apoi editate critic. Astfel, toate au fost deja identificate, datate, descifrate, comparate și integrate corespunzător - pentru prima dată - în ansamblul operei științifice și literare a lui Eliade”. Fascinant, nu? Dar ce conțin, concret, aceste manuscrise? „În cele patru săli ale expoziției - a dezvăluit Eugen Ciurtin - ele restituie atmosfera de lucru din mansarda din strada Melodiei (I), din casa lui Surendranath Dasgupta (II) sau a lui Gwyn Perris (III) din Calcutta colonială și din apartamentul soților Eliade din strada Palade, nr. 43 (IV), ultima lui locuință bucureșteană, cândva sediul optim al arhivei”.
Zeci de mii de pagini, înghesuite în saci și lăzi
Istoria pe scurt a acestei aventuri culturale a fost schițată ireproșabil de Eugen Ciurtin: „Părăsind România la 19 aprilie 1940, reîntorcându-se pentru o ultimă dată în iulie-august 1942, Mircea Eliade și-a lăsat la București pentru totdeauna întreaga sa arhivă de manuscrise. Nu le-a mai revăzut niciodată. Zeci de ani, nu a putut afla dacă s-au păstrat intacte. Alți zeci de ani, nu a putut ști câte din ele au supraviețuit și ce se va întâmpla cu ele. Paginile de jurnal în care își amintește, în 1952 sau 1957, cantitatea de manuscrise pentru el pierdute, pagini pe care le puteți citi sau reciti în expoziție, rămân dureroase”. În completare: „Cu o operă publicată deja în sute de ediții și milioane de exemplare pe toate continentele, autorul însuși nu mai știa cu certitudine, la senectute, câte sute de manuscrise cu zeci de mii de pagini rămăseseră în lăzi și în saci, la București. Necitite, neinventariate, nedescifrate de nimeni”.
La imboldul lui Noica
„Toată arhiva bucureșteană - așadar și indiană - a lui Eliade se afla în 1945 în strada Palade, nr. 43, sora sa Corina (Cornelia) recuperând-o, depozitând-o și conservând-o ulterior. Între 1944 și 1967, Eliade a avut interdicție de semnătură în România. Începutul reintegrării arhivei bucureștene, deci a întregii sale activități până la 33 de ani, a început propriu-zis abia în toamna lui 1981. De acum septuagenari, vechii prieteni Eliade și Noica, la justa instigare a celui din urmă, decid că trebuie văzut ce s-a mai păstrat”, a explicat Eugen Ciurtin. Și? „Noica a fost atunci însoțit la Corina Eliade-Alexandrescu de Mircea Handoca, un profesor de liceu și istoric literar care se afla în corespondență literară cu Eliade din 1968 și care îi publicase sau îngrijise unele lucrări mai mărunte. Astfel, la 22 octombrie 1981, Eliade îi comunică lui Handoca: «Am convins-o pe sora mea să-ți îngăduie cercetarea manuscriselor mele»”.
Scrum pe 22 decembrie 1989
Mai departe: „După relatările lui Handoca, arhiva lui Eliade fusese păstrată în «câțiva saci cu cărți [și în] lăzile cu manuscrise și fișe» (1981), devenite «trei lăzi de campanie unde-și aveau sălașul manuscrisele» (1986) sau chiar «patru mari lăzi și peste zece saci tixiți [sic!] de manuscrise, însemnări, scrisori, ale căror taine nu le aflase nimeni aproape jumătate de veac» (2005). Între decembrie 1981 și martie 1989 - a relatat Eugen Ciurtin -, M. Handoca a avut acces săptămânal nestingherit la acest fond inestimabil. A afirmat-o chiar el în 2006: «am identificat, triat, transcris și dactilografiat peste douăzeci de mii de pagini de manuscrise, însemnări, scrisori»”. Ce s-a întâmplat apoi? „După moartea lui Eliade în 1986, familia sa de la București apucase, din fericire, să vândă o suită de manuscrise către BCU, unele dispărând însă acolo în incendiul din 22 decembrie 1989”.
Un profesor de liceu și-a însușit „arhiva Eliade”
De aici înainte, povestea capătă accente dramatice: „La moartea surorii lui Eliade în martie 1989, fiul ei, profesorul Sorin Alexandrescu, i-a oferit temporar spre păstrare lui Handoca întreaga arhivă, care altminteri ar fi rămas într-o locuință pustie. Prin relatarea sa din martie 2021, publicul a aflat că în acele puține luni dinainte de decembrie 1989 Handoca începuse deja să pună în vânzare manuscrisele lui Eliade pentru sume uriașe, obținute de la BAR și BCU, către care a vândut ce nu îi aparținea chiar și la începutul lui decembrie 1989…”, a devoalat Eugen Ciurtin, directorul Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei Române. „Din ianuarie 1990 - a adăugat cercetătorul -, singur posesor material al totalității arhivei, M. Handoca a început să menționeze treptat, în zeci de reeditări, articole și materiale, «arhiva mea» în loc de «arhiva Eliade»”.
„A dispus după cum a vrut de ea”
Uluitor! „Și-a însușit-o integral, în impunitate. A dispus după cum a vrut de ea”, a opinat Ciurtin. Și de parcă n-ar fi fost de ajuns: „A intervenit în ea, a afirmat că a «sortat» manuscrise, deși nimeni nu l-a bănuit că poate descifra corect un manuscris neliterar în limbi moderne de circulație, necum în sanscrită. Dacă în anii ’90 M. Handoca avea încă unele rezerve în a echivala arhiva Eliade cu o proprietate a sa, în 2004 ajunsese să afirme: «Mulțumesc dlui Sorin Alexandrescu care mi-a dăruit, în martie 1989, arhiva lui Mircea Eliade aflată în România». Dimpotrivă, după cum a precizat Sorin Alexandrescu în martie 2021, «deținerea fizică a obiectului fusese ea însăși conferită temporar de către mine lui Handoca [...] și nu cedată definitiv»”.
Vânzări ilegale, „la bucată”
M. Handoca a murit în septembrie 2015. Ce s-a petrecut ulterior? „Nu se cunosc eventuale dispoziții testamentare pentru donarea arhivei Eliade unei instituții publice. Moștenitorii săi, mai ales începând din decembrie 2019 și până azi, au împins trauma istorică și diversele ei culpe încă și mai departe. Sute de manuscrise inedite Eliade însușite fraudulos de M. Handoca au fost vândute la bucată de diferite case de licitații din București”, mai sesiza Eugen Ciurtin. „Tot atunci, din fericire, a fost lansată o campanie publică națională pentru salvarea arhivei lui Eliade, căreia i s-au alăturat sute de personalități academice și culturale contemporane, unele din străinătate”.
Un gest fără precedent în cultura română
Efectul? „Printre rezultatele petiției publice Salvați toate manuscrisele lui Eliade! se află achiziționarea de către Academia Română a manuscriselor Eliade scoase la vânzare în aprilie 2021. Un an mai târziu, într-o licitație din martie 2022, s-au pus în vânzare cele mai multe manuscrise inedite Eliade vreodată. Cele mai semnificative au fost atunci salvate”. Cum? „Răspunzând zecilor de articole și interviuri din presa culturală și generală, mai mulți binefăcători și mecena de drept privat - într-un gest fără precedent în cultura română - au achiziționat zeci de manuscrise inedite ale lui Eliade și le-au donat Institutului de Istorie a Religiilor în vederea ediției critice”. Un final fericit, așadar. „Sunt cele pe care le puteți descoperi acum, în această expoziție. Sunt cele pe care le veți putea descifra integral curând, în prima ediție critică de inedite Eliade. Ele profilează un Eliade așa cum nu a fost niciodată cunoscut”, a conchis Eugen Ciurtin.
Opt cercetători de frunte și un tânăr excepțional
O echipă de opt cercetători - Andreea Apostu (secretar științific), Ionuț Daniel Băncilă, Eugen Ciurtin (coordonator), Daniela Dumbravă, Octavian-Adrian Negoiță, Cătălin Pavel, Vlad Șovărel și Bogdan Tătaru-Cazaban - a demarat editarea critică integrală a manuscriselor Eliade. „Este vorba despre cărți concepute, anunțate, dar niciodată încheiate de tânărul Eliade - precum Introducerea în istoria religiilor, proiectata carte despre Hasdeu și energica Walkirii în bibliotecă - sau extraordinarul eseu polemic englezesc What’s wrong with Europe? anunțat în Cuvântul la 19 decembrie 1930 și perfect necunoscut până azi, sau schițele pentru Cunoștințele botanice în vechea Indie, studiul din ianuarie 1931 niciodată republicat, sau singurul articol despre Goethe (cu care Eliade se compara din adolescență...) scris în perioada românească (1932)”, mai evidenția Eugen Ciurtin. Adevărate comori!
Un proiect multianual
Care urmează să fie (re)aduse la lumină alături de altele: Introducere în filosofia Sāṃkhya (1930), teza de doctorat Psihologia meditației indiene, încheiată în 1932, prima mare sinteză despre Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne (1936), contribuții ale sale la Zalmoxis. Revue des études religieuses (1938 [1939]), cărțile Mitul reintegrării (1942), Insula lui Euthanasius (1943) și chiar Yoga: immortalité et liberté (1954). Ultimul cuvânt îi aparține coordonatorului acestui plan nemaipomenit: „Acestea sunt primele rezultate publice ale proiectului multianual Ediția critică completă Eliade. Opera științifică (înainte de 1945) desfășurat sub egida Institutului de Istorie a Religiilor - un institut pe care Eliade în fond îl preconiza deja, dar nu a avut șansa să îl clădească, în anii 1930, la București”.
Expoziția „Manuscrisele inedite ale lui Mircea Eliade” a fost inaugurată aseară și va putea fi vizitată până pe 13 martie 2023, la sediul Muzeului Național al Literaturii Române, din strada Nicolae Crețulescu, nr. 8
„Părăsind România la 19 aprilie 1940, reîntorcându-se pentru o ultimă dată în iulie-august 1942, Mircea Eliade și-a lăsat la București pentru totdeauna întreaga sa arhivă de manuscrise. Nu le-a mai revăzut niciodată”, Eugen Ciurtin, directorul Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române
„Autorul însuși nu mai știa cu certitudine, la senectute, câte sute de manuscrise cu zeci de mii de pagini rămăseseră în lăzi și în saci, la București”, Eugen Ciurtin, cercetător
„Sute de manuscrise inedite Eliade însușite fraudulos de M. Handoca au fost vândute la bucată de diferite case de licitații din București”, Eugen Ciurtin, directorul Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române