„Ceea ce mi-a plăcut întotdeauna la Mateiu Caragiale nu e bovarismul de camuflaj ci, dimpotrivă, cinismul rafinat, observația crudă, acidă a celui care se preface că are iluzii, deși nu mai are niciuna: un maestru al ascunderii lucrurilor inavuabile, dar pe care le cunoaște perfect. Când adnota, la Academie, genealogiile boierești din arhondologia lui Octav George Lecca, elevul heraldist al lui Anghel Demetriescu făcea observații crâncene despre impostura familiilor boierești autohtone, ilustrate cu caricaturi și alte batjocuri. Știa prea bine că e un plebeu, dar știa la fel de bine că orice familie aristocrată a fost întemeiată de un «plebeu» care a «dat lovitura». Și el voia s-o dea «ca un huligan», și a dat-o.”, aprecia istoricul literar Paul Cernat în rama unui crochiu închinat fiului cel mare al lui I. L. Caragiale.
Huligan erotic, huligan antisemit
Dar să facem loc acestui portret scuturat de toanele biografice, trasat în tușe vibrante: „E interesant de urmărit diferența dintre termenul de «huligan» la Mateiu - tupeist erotic - și cel din epoca lui Eliade, Sebastian & Co, care trimitea mai degrabă la violențele studenților antisemiți. În «Remember», alter ego-ul lui Mateiu știe bine ce s-a întâmplat cu Sir Aubrey (crimă pasională gay), dar face pe niznaiul în fața amicului X. care vrea să destrame vraja povestindu-i grobian ce a fost de fapt. În «Craii de Curtea-Veche», nu reveriile lui Pașadia și Pantazi dau tonul, ci fauna decadent-interlopă a Arnotenilor și cinismul caragialian al lui Gorică Pirgu. Iar în «Sub pecetea tainei» autorul apelează la un fin realism detectiv pe linia Poe-Balzac din Histoire des Treize”.
Maniac al detaliului semnificativ
Pe îndelete: „Ca Edgar Poe, maestrul destestatului său părinte, pe care-l prețuia totuși ca scriitor și care-l lansase ca poet heraldic la «Viața românească», Mateiu era un maniac al detaliului semnificativ. E aici un alt realism istorico-politic decât cel al lui Ion Luca, dar nu mai puțin ofertant, și care justifică din plin interesul mateinilor pentru orice detaliu documentar aflat «la baza» operei”. Dar ce-a mai rămas astăzi din Mateiu Caragiale, cum îi cinstim amintirea și care ar fi reperele ce ni l-ar putea aduce, ori de câte ori am dori, mai aproape? „Iată câteva definiții în răspăr: Mateiu I. Caragiale este nume de stradă la marginea Bucureștiului, sectorul 5, colț cu Drumul Cooperativei, zona Cimitirul Militar Ghencea”. Ce început în forță!
Și banii, și metresa!
Altceva? „Este un scriitor român născut la Tușnad, din tată dramaturg și mamă vieneză, conform datelor din actul de naștere falsificat la căsătoria cu sexagenara Marica Sion și păstrate în certificatul de deces. Se impune judecarea în absență a falsificatorului de acte publice personale, cu confiscarea averii simbolice acumulate în aceste decenii și declararea nulă a mezalianței în urma căreia s-a ales cu o moșie și un conac”. Cine a fost în realitate? „Fiu natural al lui Ion Luca Caragiale, crescut în mahalaua Grant, cu simpatii pentru contele reacționar Gobineau și Vechiul Regim ruso-turc, pedepsit de liberali prin neprimire în diplomație, după 1918, din cauza suspiciunilor de colaborare cu ocupantul german, pe vremea când lua bani de la escrocul colaboraționist Bogdan-Pitești și trăia cu metresa lui”. Așa, da!
Tehnici de parvenire în fromână
Am prins (sau mai degrabă m-a prins) firul: „Autor al unei nuvele fițoase cu un travestit seducător, victimă a unei crime pasionale; al unui pseudoroman detectiv neîncheiat, cu un politician epileptic făcut pierdut de serviciile secrete; al unui jurnal unde-și înjură tatăl, marele clasic care l-a crescut, și al unei corespondențe unde, în tinerețe, se laudă băiețește în fromână cu propriile tehnici de parvenire. Cunoscut prin legendele despre snobismul său ieșit din comun, a făcut o grămadă de oameni fini să-i învețe proza pe dinafară”.
Romanul din pudrieră
Ar mai fi ceva de adăugat acestor „definiții în răspăr”? „Arhondolog expert cu origine socială sănătoasă, Mateiu a fost un scriitor antibalcanic, arondat - de la Ion Barbu citire - «balcanismului» literar de blazon. Victoria sa la limită din anul 2000, în clasamentul celor 100 de romane românești ale secolului XX, a atras reacții virulente la adresa «Crailor de Curtea-Veche»: «roman care încape într-o pudrieră», «justificare amorală a intelighenției autohtone prin bălăceala în haznaua de la porțile Orientului» etc. La noile alegeri succesul nu i s-a mai repetat, semn că fusese ceva putred acolo. Între timp însă s-a ales, ca să vezi, cu unele dintre cele mai frumoase «bioficțiuni» postmoderne - cărțile lui Ion Iovan, de câteva ori mai ample decât opera mateină”.
„Matei era un domn distins, urât și deștept”
Una dintre cele mai simpatice evocări ale omului Mateiu I. Caragiale îi aparține Ștefanei Velisar Teodoreanu, în romanul autobiografic „Ursitul”: „Toți intimii îi spuneau mătușii mele tante Margot, Matei i se adresa cu numele întreg: domnișoară Margareta Miller-Verghy, cu multe «r»-uri, «v» și «f»-uri înaripate. Matei era un domn distins, urât și deștept. Era mic, îngust, pirpiriu, și totuși impozant în felul lui. Stătea pe scaun, cu spatele drept, capul ridicat, ușor dat pe spate, aproape chel și ceafa țeapănă, cu mâinile amândouă sprijinite de mânerul bastonului. Avea fața îngustă, nasul lung, ochii mici, gura strânsă, tenul violaceu, de stat prea mult în frig, mâinile prea mici și slabe. Purta un veston maron care-l făcea pământiu și niște pantaloni vărgați”.
„Foavfrecă” pentru franjuri
Mai mult: „E drept că fruntea sa avea ceva aristocratic. Nu-mi puteam lua ochii de la el și de la melonul lui pus pe o măsuță lângă el. Pronunța ciudat «r»-ul. Nu graseia, dar în loc de «r», scotea un «v» sau «f» slab, cu o așchie fină de «r» la mijloc, ceea ce dădea o notă de afectare la tot ce spunea. Părea lipsit de naturalețe. Eram tăcută, atentă, inofensivă. Mă examinase și el cu coada ochiului când îmi ceruse o foavfrecă, ca să-și taie franjurile de la manșeta pantalonilor săi uzați, continuând să descrie coafura și bijuteriile Mariei Antoaneta, la nu știu ce bal, tot de la Versailles...”. Fabulos personaj, nu?
„Acest Despot-vodă al contemplaţiei era un vizionar”
G. Călinescu i-a schițat, la rândul lui, un magistral portret lui Mateiu I. Caragiale: „Se putea vedea acum câţiva ani, trecând prin Piaţa Sf. Gheorghe, un bărbat care prin înfăţişarea lui atrăgea numaidecât atenţia. Era iarnă uscată, cu zăpadă scârţâitoare sub picioare. Bărbatul, cam între 45-50 de ani, era drept, părea solid şi osos, dar nu gras. Fusese probabil mai slab şi acum, prin vârstă, căpătase acea demnitate de volum a oamenilor maturi. Faţa rasă era contractată, prin lăsarea muşchilor obrajilor în jos, într-o morgă solemnă. Pentru anotimp, era invederat insuficient îmbrăcat, deşi se vedea că nu lipsa, ci dorinţa menţinerii unei ţinute uniforme determina această alegere. Purta pe cap un melon, aşezat rigid ca un semi-ţilindru, pe trup un pardesiu sau un demi-palton uşor. Ghetele subţiri, corecte, încheiate anacronic cu nasturi, călcau de-a dreptul pe zăpadă. Melonul şi demi-paltonul băteau în verdele lucrurilor prea vechi, prea lustruite, deşi ţinuta omului era de o corectitudine înţepată de mare gala”.
Fals aristocrat
Pe aceeași linie: „ Contrastul între acest om ciudat şi restul trecătorilor era aşa de izbitor încât te gândeai pe dată la un boier scăpătat, inadaptabil, la unul din acei artistocraţi arheologici şi plini de ceremonii, care înfruntă mucegaiul anilor. Totuşi ceva nu admitea în totul această ipoteză. Deşi cu privirea cultă, rafinată, omul era prea rigid în protocolul mersului său, ca să fie un aristocrat pur sânge. În lăsarea în jos a fălcilor sale era o afectare rece. Nu puteai să nu te gândeşti atunci la unul din acei servitori bătrâni de mare aristocraţie, ei înşişi cu arbore genealogic dovedind puritatea vocaţiei lor ancilare, dintre acei servitori care sunt luaţi de vulg drept stăpâni, în vreme ce stăpânii prin falsa lor neglijenţă sunt luaţi drept servitori, şi care cer informaţii asupra caselor în care urmează să se angajeze, ca nu cumva să decadă din treapta lor. Putea fi un majordom în concediu duminical (era chiar duminică), şi atunci verzimea hainelor se explica chiar prin faptul că un astfel de individ, servindu-se de obicei de livrea, păstrează cu anii un costum civil”.
Sursa misterioasă a sângelui
Ultimele acuarele călinesciene: „Cu Mateiu Caragiale se petrecea un fenomen de confuzie ereditară, caracteristică multor indivizi de pe acest pământ, care, neputându-şi determina arborele genealogic, se pierd în ipoteze adânci ca nişte visuri nebune. În câmpul intelectualilor, s-a petrecut cu fiul lui Caragiale ceea ce s-a mai întâmplat o dată în istorie cu Despot-vodă, care nici acela nu era un banal impostor. Sângele lor avea o sursă misterioasă, departe, în Bizanţ, strămoşul putând fi pirat sau mare dregător, ceea ce nu-i totdeauna discordant. Cu un cuvânt, Mateiu Caragiale, acest Despot-vodă al contemplaţiei, era un vizionar, care dăduse expresie în firea lui acelui turbure zăcământ al sufletelor multor cetăţeni din pragul Orientului”.
139 de ani se vor fi împlinit în 25 martie 2024 de la nașterea lui Mateiu I. Caragiale
„Mateiu Caragiale? Un dandy balcanic fabulos și un mare mistificator, care și-a răzbunat prin artă complexele identitare.”, Paul Cernat, istoric literar
„Ceea ce mi-a plăcut întotdeauna la Mateiu Caragiale nu e bovarismul de camuflaj ci, dimpotrivă, cinismul rafinat, observația crudă, acidă a celui care se preface că are iluzii, deși nu mai are niciuna.”, Paul Cernat, istoric literar
„Mateiu știa prea bine că e un plebeu, dar știa la fel de bine că orice familie aristocrată a fost întemeiată de un «plebeu» care a «dat lovitura». Și el voia s-o dea «ca un huligan», și a dat-o.”, Paul Cernat, istoric literar
„Mateiu a fost un scriitor antibalcanic, arondat - de la Ion Barbu citire - «balcanismului» literar de blazon.”, Paul Cernat, istoric literar