Declaraţia e deja celebră: „Bucureştiul, să ştiţi, că dacă l-am decupa cu Ilfovul, poate să intre în maximum un an şi jumătate în zona euro. Cam toate condiţiile sunt îndeplinite pentru Bucureşti şi zona Ilfov. Nu ştiu dacă ştiţi cam cât este PIB-ul pe locuitor la puterea de cumpărare în Bucureşti, este cât aproape la Madrid, apropiat de Berlin. Deci nu e un oraş sărac”.
Întrebarea este însă cu ce val de imigranţi se pregăteşte să se confrunte? Cu unul la fel de mare ca acela de la Madrid sau Berlin? A început deja?
În fine, mai demult, când am scris că românii migrează după stabilitate şi infrastructură, n-am inclus pe listă doar Madridul şi Berlinul, ci şi Bucureştiul, Clujul sau Timişoara, cu precizarea că teza unei dezvoltări armonioase pe întreg teritoriul ţării este clar nerealistă. E drept că mai întâi sunt căutate metropolele spaniole şi germane şi apoi cea dâmboviţeană, fiindcă infrastructura e mai deficitară la noi. O arată disperarea cu care posesorii maşinilor cu numere de Bucureşti îşi văd ocupate locurile de parcare de autoturismele înmatriculate în Dolj, Gorj, Vrancea, Buzău, Constanţa, Argeş sau Prahova.
Şi care-i problema? Cam aceeaşi pe care o invocă ibericii şi nemţii când vorbesc de români. Concepţia liberală a vieţii sociale a creat sistemul economic întemeiat pe diviziunea muncii. Expresia cea mai evidentă a economiei de schimb e aşezarea orăşenească, care e cu putinţă numai într-o astfel de economie. În oraşe, doctrina liberală e dezvoltată într-un sistem închegat şi găseşte cei mai mulţi susţinători. Însă, pe măsură ce bogăţia creşte şi se măreşte, în consecinţă, numărul de imigranţi, cu atât mai puternice devin atacurile pe care liberalismul le suferă din partea principiului violenţei. Populaţia venită îşi găseşte curând locul în viaţa urbană şi adoptă repede la exterior maniere şi purtări orăşeneşti, dar rămâne vreme îndelungată străină de gândirea civică. Asta cu menţiunea că aprecierile din ultimele cinci fraze nu-s făcute de mine, ci de Ludwig von Mises.