Margareta Sterian, una dintre marile artiste date de România secolului trecut, are un destin copiat la indigo cu al altor oameni de cultură: operele îi sunt apreciate mai mult în străinate decât acasă. Pictoriță, traducătoare de poezie engleză, autoare de versuri proprii scrise în română și franceză, scriitoare de proză, realizatoare de splendidă grafică transparentă care a încântat la Paris nume celebre, autoare de lucrări în ceramică și tapiserie, Margareta Sterian a avut norocul să-l cunoască pe Mircea Barzuca. Ucenicul ei se luptă de 20 de ani pentru a-i face cunoscute operele și printre români. De ce probleme se lovește, dar și ce veți regăsi în cartea pe care Jurnalul v-o oferă începând de mâine - ”Castelul de apă” - citiți în rândurile ce urmează.
Jurnalul: Cum a fost întâlnirea cu Margareta Sterian? Când s-a întâmplat și cum?
Mircea Barzuca: Eram student la Institutul Caragiale și lucram împreună cu scriitorul Ovidiu Constantinescu la o mică dramatizare a unor fragmente din Crimă și pedeapsă. Prietenul meu, domnul Constantinescu, m-a invitat la o cină frugală pe care din când în când o organiza pentru cunoscuții săi. La o astfel de cină, când printre invitați erau Augustin Doinaș, marea balerină Irinel Liciu, Nina Cassian, Marcela Cordescu și alte personalități, la un moment dat a intrat o doamnă blondă, îmbrăcată în negru, pe tocuri înalte, cu o bijuterie regală pe corsajul rochiei. Era Margareta Sterian. Cei prezenți o cunoșteau foarte bine și s-au rostit vorbe despre o expoziție pe care o deschisese la sala Dalles. La plecare, gazda m-a rugat să o conduc pe Margareta Sterian spre domiciliul său. Pe drum am vorbit despre teatru, despre scenografie, dar și despre teoriile moderne care discutau reteatralizarea teatrului contemporan. Informațiile pe care le cunoștea, unele văzute, altele citite, m-au uimit. La sfârșitul întrevederii acesteia, m-a invitat să îi vititez expoziția deschisă la Dalles și a doua zi i-am văzut pentru prima dată picturile.
Ce impresie v-au făcut?
Foarte puternică. Am stat mult în expoziție, acolo sosind între timp directorul și redactorul șef al Editurii Cartea Românească, precum și alți musafiri de seamă. La sfârșit, artista mi-a dăruit o carte de versuri și m-a invitat pentru a-mi cerceta desenele pe care le pregăteam de obiecei pentru cursul de scenografie la care participam. Peste câteva zile i-am făcut o vizită la atelier, dar Margareta Sterian nu s-a uitat la desenele mele. Lucra și nu voia să fie întreruptă în activitatea ei creatoare. Niciodată nu accepta să fie privită lucrând sau să existe alte mijloace de a o distrage de la ceea ce lucra. Mi-a dăruit câteva bucățele de carton, resturi de tăieturi, și mi-a propus să inventez ceva. A trecut aproape un ceas, a întrerupt lucrul și a venit să vadă ce lucrasem. Mi-a propus să-i ofer aceste desene pentru colecția ei și m-a sfătuit să muncesc mult cu pensula și culorile întrucât era sigură că aș putea realiza lucrări interesante. Am ascultat sfatul artistei și am început să lucrez peisaje și scene inventate pe care din când în când i le arătam. Totdeauna îmi spunea: Mai lucrează! Am devenit ucenic în atelierul ei, dar am preluat încet, încet și sarcini pe care altfel ar fi trebuit să le îndeplinească o familie dacă artista ar fi avut-o. Astfel s-a desfășurat începutul prieteniei mele cu Margareta Sterian.
Ce a urmat?
Am devenit încet, încet sprijinul principal pe care artista trebuia să-l aibă deoarece avea o sănătate fragilă și începuseră să se manifeste urmări ale unei mari grave maladii pe care o avusese în copilărie și adolescență. Timpul acesta astfel început a fost o imensă bucurie în existența mea. După 1970 artista a început să creeze, una după alta, cele mai importante lucrări de pictură ale carierei ei. Era o încântare să le privești. Veneam de la serviciul pe care îl aveam, obosit și plictisit, și renășteam pur și simplu văzându-i lucrările neterminate. Uneori, am ascuns aceste lucrări pentru că, reluând lucrul la ele, probabil primele tușe ar fi dispărut și astfel ar fi fost distruse imagini de neuitat. Margareta Sterian era unul dintre cei mai mari artiști ai momentului. Nu multă lume era convinsă de acest lucru pentru că opinia publică nu cunoștea toate dimensiunile operei ei și anume: pictura, traducerile din poezia engleză, versurile propri scrise în română și franceză, cărțile de proză, splendida grafică transparentă care încântase la Paris nume celebre, ceramica și tapiseriile. Toate acestea înălțau un monument care nu semăna cu cele ridicate de unii dintre colegii ei de generație. Cunoașterea parțială și la mari distanțe de timp a fragmentelor din opera ei a dus la această recunoaștere insuficientă a talentului ei, care se manifestă uneori și astăzi. Este motivul pentru care am încercat și m-am luptat să realizez un centru cultural cu opera ei, unde s-ar fi putut vedea totul. Nu am reușit, deși la un moment dat am primit un sprijin chiar din partea ziarului dumneavoastră. Opera ei dăruită de mine muzeelor din București nu este văzută datorită birocrației care domnește în conducerea culturii românești, al prostului gust și al neprofesionalismului.
Debutul în proză şi l-a făcut cu un jurnal de călătorie
Margareta Sterian a început să scrie proză la invitația unui poet ale cărui versuri le tradusese în franceză la rugămintea acestuia. A început cu un jurnal de călătorie, primit foarte bine de Editura Cartea Românească. Ulterior, a continuat cu câteva cărți, de proză poetică, în care descria momente ale vieții ei, alese cu grijă și înfățișate într-o imagine inventată. Despre aceste cărți, apărute în tiraje minore, și deci însuficient cunoscute, ce acum se republică, au scris cei mai importanți critici literari din țara aceasta care s-au manifestat după 1970. Una dintre cărțile acestea este Castelul de apă, proză pe care ziarul dumneavoastră vrea să o facă cunoscută plenar publicului său. Este o carte despre care poeta Ana Blandiana a scris că ar fi putut, chiar dacă ar fi fost singura lucrare a artistei, să-i asigure acesteia un loc de frunte în catalogul literelor românești. Publicarea de către ziar a acestei cărți este o lecție pe care acesta o oferă cititorilor săi: o lecție descrisă în română, de citit viața într-o manieră a realismului magic, dar și o lecție de eleganță și laudă pentru cuvântul scris.
Când și de ce v-ați hotărât să aveți grijă de opera Margaretei Sterian - plastică și litarară? Locuința din Rosetti este ca un altar pentru păstrarea memoriei ei artistice?
Prieteni care cunoșteau opera artistei se întrebau în legătură cu destinul colecției de artă plastică ce se constituise ce se va întâmpla cu aceste opere de primă mărime, depozitate cu dificultate, dar și cu atelierul care le găzduia, el însuși o operă de designer demnă de a fi expusă într-un muzeu. Margareta nu se preocupa decât rar și pe tăcute cu privire la acest destin, după ce fusese în două rânduri evacuată din propria-i casă. Uneori se temea că această colecție va fi pentru mine un supliciu permanent sau spunea nu fără teamă: „Lucrările fizice sau intelectuale ale creatorilor sunt și ele însoțite de un destin...” Devenit moralmente responsabil pentru opere după decesul artistei, mă gândeam la un centru cultural, un mic și activ muzeu al generației ei de foarte mari artiști, de care să-mi leg viața în continuare... Am decis să-mi consacru existența înființării unui muzeu și am promis prin nenumărate oferte publice notariale statului, prin Ministerul de Cultură, o importantă donație: toată colecția și atelierul. O casă, proprietate privată a statului, trebuia să adăpostească colecția. Discuțiile, adesea extrem de umilitoare, au durat aproape douăzeci de ani. Nu s-a putut face nimic: guvernanții trebuiau să păstreze case pentru ei ori să le vândă pe nimic slugilor. Regimul politic nu se schimbase și nu s-a schimbat nici azi. Ajunsesem în situația în care miniștri pe care-i cunoșteam mă întâlneau întâmplător și de la distanță îmi strigau neputința lor. Singurul sfat al unora dintre cei cărora mă adresam, mai sinceri poate, era acela de a vinde tot pentru un trai bun în Occident.
Cum vedeți viitorul?
Comoara de care dispuneam trebuie să rămână acasă în ROMÂNIA. Așa învățasem în scoală, așa mă educase Ceaușescu, așa credeam și eu. Pentru că în timpul regimului comunist lucrările Margaretei nu fuseseră cumpărate, muzeele nu aveau picturi și nu fuseseră învățate să le caute, să le prețuiască, iar puținele cumpărate înainte de 1936 fuseseră fără rost ascunse în fondurile documentare, am hotărât să donez direct muzeelor bucureștene întreaga colecție. Eram exasperat de refuzurile birocratice, învăluite adesea și în promisiuni ironice: casele în care se lăfăia securitatea, casele partidelor de opoziție. Am donat muzeelor din București tot ce-mi dăduse Margareta. Am făcut asta devotat ideii că muzeele din țară, poate într-un viitor incert, vor dori să administreze firesc și eficient tezaurul plastic de talent al românilor.
Din păcate, birocrația, lipsa de profesionalitate, nepăsarea, IMENSA nepăsare, a făcut ca operele să rămână nevăzute, ascunse în depozite improprii. Insistențele mele din ultimii ani pe lângă Ministerul Culturii, care nici nu știe și nici nu are puterea managerială de a organiza măcar o reprezentare publică a donației, au fost respinse cu motivări halucinante, deși sponsori și prieteni se obligau să suporte minimele cheltuieli necesare.
Mircea Barzuca
Cartea ”Castelul de apă”, de Margareta Sterian, apare miercuri, împreună cu Jurnalul