Jurnalul.ro Special Reportaje Misterul rivalității dintre Macedonski și Eminescu

Misterul rivalității dintre Macedonski și Eminescu

de Florian Saiu    |   

Alexandru Macedonski a trăit, fără îndoială, o viață tumultuoasă în care a cheltuit mai mult decât îl țineau buzunarele. A fost, ca cetățean, colțos, înfășurat în aere aristocrate, avid după recunoaștere și faimă, înglodat în datorii și promisiuni neonorate. Ca literat însă ne-a lăsat, dincolo de rimele simboliste și adversitățile cu Eminescu, Alecsandri și Caragiale, un dar de preț: lansarea lui Arghezi, Bacovia ori Ion Barbu, adevărații poeți moderni ai României.

 

Alexandru Macedonski, întâiul nostru poet simbolist, unul bine amețit de propriile fumuri și piruete, a compus primele versuri (păstrate) la nici doisprezece ani, ispravă îndoielnică, după cum mărturisea însuși autorul lor în volumul „Prima verba”: „Această poezie (n. r. - intitulată Plânsul amantei) să nu crezi, lectore, că eu o țin drept bună și că nu-i văd erorile de care e plină”. Mărturisirea, francă, nu l-a împiedicat însă pe orgoliosul Macedonski ca după doar câțiva ani (timp în care absolvise liceul la Craiova și luase drumul Europei, în căutarea unei facultăți) să lupte cu toate armele, pe terenul liricii, cu un alt tânăr, unul special, Mihai Eminescu. Dar să facem loc poveștii acestei acerbe încleștări pentru întâietate în universul poetic românesc dintre un răsfățat crescut într-o familie înstărită - Alexandru - și un visător genial nimerit în sfera de influență a societății Junimea - Mihai. Călăuză ne va fi profesorul Mihai Zamfir. „Relația Macedonski - Eminescu are o istorie ce se cere descifrată, o istorie mult mai lungă decât izbucnirea colerică din iunie 1883, izbucnire ce l-a țintuit apoi la stâlpul infamiei pe autorul unei epigrame. Primul contact între cei doi avusese loc cu mult timp înainte, în împrejurări necunoscute de public”, nota profesorul Zamfir într-un articol publicat în „România literară” (nr. 35/2019). Când și unde s-a consumat acest prim contact neștiut? „Viena anului 1870 fusese locul lor de întâlnire unde cei doi s-au încrucișat fără să se vadă, trecând unul pe lângă altul fără să se recunoască - amintea Mihai Zamfir. În 1870, Eminescu se afla la Viena de câteva luni și își găsise cu adevărat locul. Cufundat în cultura germană pe care abia acum o parcurgea la pas, descoperitor prin intermediar german al civilizațiilor antice și orientale, fascinat de istorie și de religii, poetul începuse deja să scrie literatură într-un ritm nebunesc, în ritmul ce va deveni eminescian, adică fără odihnă și fără pauze”. 

 

„Venere și Madonă” versus „Dorința poetului”

Ce trudea, mai exact, Eminescu, student entuziasmat și sărac într-o Vienă a opulenței? Profesorul Zamfir consemna: „În aceste condiții, el execută gestul său fondator ca poet și trimite Venere și Madonă către revista Convorbiri literare din Iași. Poezia îi uimește pe Maiorescu și pe Jacques Negruzzi, iar acesta din urmă pleacă la Viena ca să-l întâlnească pe misteriosul poet necunoscut. Celebra întâlnire are loc într-o cafenea vieneză, iar lui Eminescu i se deschid brusc porțile duble ale Poeziei și ale celebrității. Totul s-a petrecut printr-un plic postat la un oficiu din Viena și purtând pe el o adresă din Iași: marile evenimente ale istoriei și ale culturii au loc uneori în cele mai anodine circumstanțe materiale.” Și Macedonski, ce învârtea el în aceeași perioadă? Din nou cercetătorul Mihai Zamfir: „Dacă episodul de mai sus a intrat în legendă, mai puțin cunoscut e însă alt episod. În același an, 1870, și în același oraș, Viena, alt tânăr român bătea la porțile culturii și voia să se înscrie la Universitatea vieneză; era cu patru ani mai tânăr decât Eminescu, era fiu al unei familii bogate și își permitea ca, înainte de a începe în regulă un curs universitar, să schițeze un tur de orizont european pentru a se decide ce facultate va urma. Se numea Alexandru Macedonski și se credea genial”. Speriat de exigențele universitare habsburgice, Macedonski avea să se replieze însă spre Italia, mai maleabilă, de unde nu va ezita să trimită, la rândul lui, versuri în țară. „Poezia lui Macedonski sosește, într-adevăr, e publicată, dar spre deosebire de Venere și Madonă era doar o mică însăilare, un subprodus postpașoptist care se numea Dorința poetului. Ea arăta, încă din primul moment al unei viitoare confruntări, cam la ce nivel se situau cei doi, angajați spontan și fără să știe, în cursa pentru locul întâi în poezia românească”, aprecia criticul literar Mihai Zamfir, autorul unei culegeri memorabile: „Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române” (Editura Polirom).

 

Afacerea „Egipetul”

Imediat, o completare: „De acum încolo, rivalitatea lor se va desfășura cu forța și cu tenacitatea fenomenelor astrale. Macedonski va urmări cu invidie și cu ură poeziile lui Eminescu, făcute să-l exaspereze prin perfecțiunea lor. Observând că luptă cu arme inegale, patronul Literatorului se va lansa în polemici violente care îl vor avea drept ultimă țintă pe Eminescu. De aici i-a venit lui Macedonski explicabila idee de a se confrunta direct cu Eminescu pe teritoriul poeziei”. O alegere nefericită, fără doar și poate. Din nou istoricul literar Mihai Zamfir: „Unul dintre cele mai profunde și mai șocante poeme de tinerețe ale lui Eminescu, Egipetul, publicat în 1872, i s-a părut rivalului său că ar putea reprezenta un bun teren de întrecere. Ca atare compune un poem pe tema Egiptului antic, intitulat Ospățul lui Pentaur (scris în 1885, publicat în 1886). Prin acest Ospăț… , el a vrut să arate lumii întregi cum trebuie scris un poem documentat despre civilizația egipteană, cum se putea evoca Egiptul în cu totul alt mod de cum o făcuse Eminescu”. Și? „Din păcate pentru mai tânărul poet, diferența dintre cele două poeme rămâne covârșitoare în favoarea lui Eminescu”, sună verdictul profesorului de literatură. Umilit, pus la colț de creațiile eminesciene, Macedonski și-a alinat frustrările prin atacuri meschine în presă, epigrama concepută în 1883, când autorul „Luceafărului” era deja lovit de boală, rămânând faimoasă în cultura noastră. 

 

O rezolvare mortală

 

Alexandru Macedonski n-a renunțat însă niciodată la luptă. „Imediat ce rivalul său a trecut în lumea umbrelor - mai releva Mihai Zamfir -, Macedonski renaște. Eliberat interior de jugul complexelor, el dă curs pornirilor sale cele mai ascunse, abandonează definitiv romantismul sub toate formele lui și începe să scrie literatură simbolistă. E drept, de un simbolism ornamental, nu de unul al adâncimilor în genul lui Rimbaud sau Verlaine; cele mai bune poezii din volumul Excelsior, compuse după 1890, ca și toate piesele din Flori sacre ori Poema rondelurilor, vor aparține acestui nou Macedonski”. Ultimele tușe: „Disputa Macedonski - Eminescu s-a încheiat în mod neașteptat; prin dispariția intangibilului Eminescu, Macedonski se transformă în poet adevărat. În primul deceniu al secolului XX, aflat în fruntea cenaclului Literatorul și adulat de discipoli, bătrânul rival al lui Eminescu se putea sugestiona chiar că a ajuns un poet comparabil cu veșnicul său adversar. Era însă o iluzie”. Macedonski avea să fie reevaluat abia după apariția pe cerul liricii românești a poeților pe care i-a lansat: Arghezi, Bacovia, Ion Barbu, Minulescu ori Pillat.

 

Epigrama buclucașă

 

Câteva versuri modeste concepute în 1883, când Mihai Eminescu era deja grav afectat de boală, avea să-i rezerve lui Macedonski oprobriul public. Va fi respins de societate, exclus. Iată textul malițios: „Un X… pretins poet-acum/S-a dus pe cel mai jalnic drum…/L-aș plânge dacă-n balamuc/Destinul lui n-ar fi mai bun,/Căci până ieri a fost năuc/Și nu e azi decât nebun”. 

 

S-a luat de piept și cu I.L. Caragiale

 

Macedonski a intrat în conflict cu floarea intelectualității române, războiul cu dramaturgul și jurnalistul I.L. Caragiale fiind și el de notorietate. Autorul piesei „O scrisoare pierdută” avea să-l ridiculizeze în 1874 în revista „Ghimpele”, unde a șarjat pe seama originii lui Macedonski, care se lăuda cu o descendență nobilă lituaniană. Limbutul Caragiale l-a ironizat pe poetul simbolist, transformându-l într-un personaj mărunt, A. a. msky, care din cauza extenuării pe scena luptelor politice era sortit să dea ortu’ popii înainte de vreme. 

Alexandru Macedonski s-a stins din viață pe 24 noiembrie 1920, la doar 66 de ani. Pe patul de moarte le-a cerut apropiaților să-i aducă un flacon cu parfum de trandafiri, pentru a muri cu nasul lipit de iluzia olfactivă a rozelor.

„Disputa Macedonski - Eminescu s-a încheiat în mod neașteptat; prin dispariția intangibilului Eminescu, Macedonski se transformă în poet adevărat”, Mihai Zamfir, istoric literar

În perioada iulie-septembrie 1876, Macedonski a ocupat funcția de director al Prefecturii județului Ismail/Bolgrad, Basarabia revenind României (1856-1877) după Războiul Crimeei.

Subiecte în articol: Alexandru Macedonski mihai eminescu
TOP articole pe Jurnalul.ro:
Parteneri