Zwanziger-ul austriac, echivalentul a doi lei, era numit „sfanț”, iar paraua otomană - atât de devalorizată precum lira turcească din vremurile moderne - a dat naștere expresiilor „a nu avea para chioară” sau „a face pe cineva de două parale”. Sfertul de taler, ortstalerul, a rămas în expresia „a da ortul popii”, pentru că era banul pus în mâna mortului. Creițarul și gologanul, alături de para, desemnau valori mici, interschimbabile.
Înainte ca românii să aibă lei, au avut talerii-leu: monede olandeze cu un leu heraldic gravat pe avers și valorând 100 de kreuzeri. De la acest leu de pe taler provine numele monedei românești adoptate oficial în 1867. Propunerea alternativă - „român”, după modelul francezului „franc” - a fost respinsă tocmai pentru că ar fi generat situații ridicole în limbajul cotidian, observau Ion Heliade Rădulescu și Dionisie Pop Marțian. Continuitatea practică a învins estetica politică: termenul „leu” era deja folosit de populație pentru monede mari, iar talerul-leu circulase intens în regiune.
Importanța talerului-leu (leeuwendaalder) depășește însă spațiul românesc. Prin filiera germană Thaler → daalder → dollar, el este și strămoșul dolarului american. Leul românesc și dolarul american împărtășesc, așadar, aceeași origine monetară: o monedă olandeză apreciată în comerțul internațional.
Dar pentru a înțelege de ce talerul-leu a circulat atât de mult în Europa Centrală și în spațiul românesc, trebuie să privim spre Republica Olandeză din secolul XVII - un spațiu în care banii funcționau ca tehnologie socială, nu doar ca metal. Aceasta este teza centrală a lui Sebastian Felten în Money in the Dutch Republic: Everyday Practice and Circuits of Exchange (Cambridge University Press, 2022).
Banii, ca tehnologie socială
Felten arată că banii nu erau obiecte neutre, ci adevărate instrumente sociale, validate prin practici cotidiene. Fermieri, meșteșugari, comercianți, clerici sau funcționari nu doar îi foloseau: ei stabileau regulile prin care monedele își păstrau valoarea. Banii existau și supraviețuiau prin acord social, nu doar prin autoritate sau prin metalul din care erau făcuți.
Bredevoort: economia rurală și unitățile de cont locale
Un exemplu elocvent vine din satul Bredevoort, afectat de războaiele franco-olandeze din anii 1670. Reconstrucția bisericii locale a implicat contribuții variate: monede străine, grâne, lemn sau alte materiale de construcție. Grâul funcționa ca unitate de cont recunoscută, folosit atât pentru calcularea contribuțiilor, cât și pentru plata muncitorilor. Comunitățile rurale aplicau și sisteme de schimb reciproc: producătorii de lactate sau meșteșugarii primeau plăți în produse, stabilind valori echivalente. Banii și bunurile erau interschimbabile, iar valoarea lor exista doar prin consensul local.
„Banii de cerneală”: contabilitatea administrativă
În administrația prinților și a stăpânilor de domenii circulau „ink money”: unități contabile fără corespondență fizică imediată. Zilele de muncă, hectarele de teren sau vitele erau evaluate în lire Artois sau alte unități de cont. Acești „bani de cerneală” permiteau coordonarea resurselor într-un sistem birocratic complex și funcționau doar prin consimțământul celor care țineau registrele.
Pluralitatea monetară și evaluarea materială
Republica Olandeză se mândrea cu o diversitate monetară extraordinară. În Amsterdam circulau sute de tipuri de monede, venind din orașe olandeze, regate vecine sau colonii comerciale. Monedele nu erau acceptate automat: comercianții le cântăreau, verificau puritatea metalului și evaluau uzura. Această „cunoaștere practică” era esențială pentru circulația banilor, iar tabelele neoficiale de conversie, construite și transmise de comercianți, completau sistemul.
Rețele de schimb și rolul negustorilor
În comerțul interregional și internațional, negustorii conectau monede diferite prin rețele coerente de schimb. Fiecare tranzacție necesita conversia valorilor și verificarea acceptabilității monedelor în comunitățile urbane și rurale. Complexitatea sistemului transforma fiecare agent economic într-un adevărat arhitect al ordinii monetare.
De ce a cucerit talerul-leu Europa
Într-o lume în care valoarea monedelor era stabilită prin evaluare comunitară, talerul-leu s-a impus prin puritate constantă, greutate stabilă, reputație comercială excelentă și acceptare internațională. A devenit moneda preferată în comerțul cu Imperiul Otoman, Europa Centrală și chiar coloniile americane.
De aceea a ajuns și în Țările Române, unde populația îl percepea ca monedă „tare”. Așa s-a născut termenul „leu” pentru monede mari, indiferent de proveniență.
Tranziția către moneda națională
În secolul XIX, statele centralizate au început să standardizeze monedele, reducând pluralitatea. Această uniformizare a simplificat tranzacțiile, dar a redus autonomia comunităților. Felten subliniază că pluralitatea monetară funcționa ca un instrument de control local al valorii - pierdut odată cu consolidarea autorității statale.
Genealogia leului românesc, în context european
Privind împreună experiența olandeză și cea românească, câteva constante ies în evidență: banii sunt convenții sociale, nu simple obiecte; pluralitatea monetară a fost regula până târziu în secolul XIX; oamenii obișnuiți au fost arhitecții reali ai sistemelor monetare; iar leul românesc face parte dintr-o genealogie europeană ce trece prin talerul-leu olandez.
Standardizarea monetară din secolul XIX a adus moneda națională, stabilă și unificată. Leul românesc, născut dintr-un taler cu un leu gravat pe el, rămâne o amintire a continuității europene: o monedă care poartă în nume o istorie de circulație, adaptare și creativitate economică.
În piețele urbane ale Republicii Olandeze, pluralitatea monetară și evaluarea atentă a materialului erau reguli de bază: comercianții cântăreau monedele, verificau puritatea metalului și apreciau uzura pentru a decide dacă puteau fi folosite. Practica aceasta amintește de epoca talerilor-leu din spațiul românesc, când fiecare ort sau sfanț avea o valoare nominală fixă, dar circula printr-un consens social construit zilnic. Guldenii olandezi, ducatonii italieni, schillingii britanici sau „banii de grâu” arată că banii erau multidimensionali: aveau valoare materială, funcționau ca unitate de cont și erau instrumente sociale validate prin practică.
În comerțul interregional și internațional, negustorii olandezi conectau aceste monede într-o rețea coerentă de schimb, transformând fiecare tranzacție într-un exercițiu de verificare, conversie și negociere. Într-un fel lovitura lui Pavel Lotru a reprezentat o intervenție brutală într-un circuit monetar fragil, în care valoarea fiecărei monede depindea de acceptarea ei în comunitate. Dacă în Olanda ordinea monetară se construia prin cunoaștere practică și consens, în Balcani un haiduc putea răsturna pentru o clipă această ordine printr-un singur atac.