- Jurnalul: Bine te-am regăsit, dragă Narine Abgarian, bine ai revenit la București și felicitări pentru traducerea în România a unei noi splendide cărți: „Oameni care vor fi mereu cu mine” (Humanitas Fiction, 2025)! Iată că ești alături de noi în acest început de primăvară, o perioadă de înnoire, efervescență și bucurie - bucurie și pentru că țin în mâini, în aceste momente, o poveste scrisă de tine, o poveste despre oameni simpli, oameni dragi, o poveste cu miez când trist, când amuzant în care speranța, dragostea și empatia depășesc până la urmă provocările vieții. Și-acum, prima mirare: care a fost imboldul intim, arcul memoriei care te-a împins până ai cedat și-ai eliberat pe hârtie „Oameni care vor fi mereu cu mine”? Ce (stră)bunică, ce chip, ce icoană ai avut în minte când ai început să scrii această carte, Narine?
- Narine Abgarian: Bine v-am găsit în acest București primăvăratic, cald și luminos! În legătură cu prima mirare, „Oameni care vor fi mereu cu mine” a fost cea dintâi încercare conștientă de a scrie o carte pentru adulți. Și evident că pentru a începe să lucrez la o astfel de carte trebuia să aleg un subiect pe care îl știam bine. Nu eram încă pregătită să improvizez și nu-mi imaginam prea bine cum arată substanța din care e alcătuită literatura pentru adulți. În esență, prin această carte deschideam poarta către o lume complet necunoscută mie și, în același timp, învățam să o recunosc. Probabil că dialogul central care apare în această carte - cel între copiii mici și generația adultă, cei de peste 70 de ani - s-a păstrat în toate cărțile mele care au venit după. Și da, ai intuit bine: străbunica mea, Tamar (personaj central în această poveste), un pic comică, un pic ridicolă, un pic agresivă, a fost sursa mea de inspirație.
Străbunica Tamar a deschis drumul scriitoarei Narine
- Poveștile Maniunei, acele minunate cărți pentru copii cu care ai și debutat, nu te-au ajutat, Narine, în închegarea literaturii pentru noi, cei mari?
- Mi-a fost foarte ușor să scriu „Maniunea”, pentru că acolo era vorba doar despre râs și voie bună. Arătam probabil ca o idioată cum stăteam eu așa cu textul în față, scriam și râdeam, scriam și iar râdeam. Nici asta nu-i chiar normal, nu? Mă simțeam ca un tânăr derbedeu fără nicio grijă. (n.r. - Narine râde și acum din inimă, zâmbind molipsitor).
- Dar e minunat să scrii și să râzi în același timp!
- Da, dar nu poți să fii la nesfârșit atât de fericit, atât de norocos. De aceea spun că această carte - „Oameni care vor fi mereu cu mine” - m-a adus cu picioarele pe pământ, m-a făcut să reflectez mai mult și să-mi schimb atitudinea față de scris.
- Așa au prins contur cărțile pentru care ești atât de îndrăgită și aici, în România; „Din cer au căzut trei mere”, „Simon”…
- Da, povestea străbunicii Tamar a fost primul pas către celelalte creații ale mele. Ea a deschis acest drum.
Un loc mititc
- S-o spunem cât suntem încă la început: Berdul tău natal, loc mitic și definitiv seducător, a evoluat aici într-un personaj complex, un dublu personaj, mai exact - Berdul vechi și Berdul nou. Berdul vechi - cu tradițiile și obiceiurile lui, cu credința lui nestrămutată în Dumnezeu-djan, cu oamenii neclintiți în principii, cu babe frumoase ce miros a lână și pâine coaptă-n casă, cu blestemele și superstițiile lui, cu casele lui din pietre aspre afumate de timp și capelele lui schilodite în care vacile se retrag alături de stăpâni să se adăpostească de fulgere, cu armeni încăpățânați înrădăcinați în poala muntelui, care-și alintă inclusiv râul ce le separă destinele - și Berdul nou - cu pierderea credinței (în special la bărbați), cu copilării zdrobite de iatagane turcești și maturități schimonosite de miliții călare ce împart „chei” de pâine neagră, cu Pravda în loc de Biblie, cu case depersonalizate, fără grădini și livezi, cu nume sovietizate și tradiții împrăștiate în patru zări, cu supe putruk și carnete de partid, cartele și colhozuri și petrosin, cu miliții instalate în locuri aureolate cândva de biserici din piatră, cu dezrădăcinați confuzi reveniți în vetre stinse. Uf, să ne tragem sufletul! Berd - un dublu personaj, zic, ce spune istoria unei Armenii sfâșiate între Imperiul Otoman și Imperiul Țarist, între ranchiune și pogromuri azere și politici comuniste acaparatoare. Ai surprins în tușe vivante această natură duală a Berdului, Narine, dar lămurește-ne, te rog: cum arată Berdul astăzi, ce-a păstrat, ce-a pierdut din ce-ai iubit și iubești cel mai mult la el?
- Mulțumesc mult pentru această întrebare atât de detaliată, pentru că este foarte important să văd, să înțeleg cum se raportează un cititor la scrierile mele, mai ales că ai înțeles foarte bine ce-am vrut să transmit, ai sesizat elementele-cheie ale mesajului camuflat în literatură. Berd este pentru mine un loc mitic, un loc intim, un loc în care oamenii trăiesc împreună cu animalele, ba chiar vorbesc cu lighioanele lor o limbă comună. Berd e un loc de basm, un fel de Macondo (n.r. - orășelul magic din romanul Un veac de singurătate al lui Gabriel García Márquez), ori un Yoknapatawpha al lui Faulkner în care pot să mă refugiez, să mă ascund, un loc în care nimeni, niciodată, nu poate să-mi facă nimic rău. Orașul contemporan Berd însă este foarte diferit de cel pe care-l descriu în cărțile mele. Acum este un oraș trecut printr-un război devastator, în care au rămas unități militare sumbre, chiar efective militare în post, pentru că Berdul este situat într-o zonă de frontieră extrem de fierbinte a Armeniei. Realitatea aceasta dură a schimbat mult fața orășelului meu mitic. Și nu în bine. Dar eu sunt ca acel copil năzdrăvan care a îngropat în diferite locuri fel de fel de secrete pe care le dezgroapă când și când, când simte că prezentul îl copleșește. Eh, toate aceste mici secrete dezvăluite când revin în Berd mă ajută să merg înainte cu inima mai ușoară. De asemenea, oamenii locului nu-mi dau pace nicio clipă. Ori de câte ori mă întorc printre ei, ori mă laudă, ori mă ceartă pentru cine știe ce amănunt prins în vreo carte, mă simt așa, răsfățată, zici că-s copilul regimentului, copilul tuturor - ha, ha, ha!
Pietre, în loc de oameni
- E bine să poți trece, prin umor și povești, peste un prezent atât de casant, de fragil, dar spune-mi, te rog, câte ceva și despre punțile dintre armeni și români. Avem multe în comun, fie dacă vorbim doar despre turci, ruși și alte nenorociri. Dar să știi, dragă Narine, că citind „Oameni care vor fi mereu cu mine” am mai identificat un amănunt care ne leagă: cozile la alimente din comunism, acele cozi-coșmar ce mă urmăresc câteodată și-n somn. În povestea ta apar îmblânzite de deprinderi locale fascinante: pentru a nu îngheța la câte-o coadă la pâine, ori coadă la lapte berdenii lăsau în loc câte o piatră. Nu orice piatră, ci una identitară, pentru că fiecare familie avea piatra ei. Ți-aduci aminte să fi avut o asemenea piatră (ce s-o fi făcut cu ea?), ori familia ta n-a trăit calvarul cozilor și al cumpărăturilor pe datorie?
- Aceste cozi la alimente și mai ales pietrele care le alcătuiau în locul oamenilor, mai precis obiceiul acesta nu este specific întregii Armenii, să știi. După ce am publicat cartea în Armenia, au fost mulți cititori care s-au arătat mirați, habar n-aveau de această practică specifică zonei muntoase a Berdului. Chiar m-au chestionat despre cum de ne-a venit o astfel de idee. Apoi, a doua întrebare era: „Dar chiar nu muta nimeni pietrele alea, nu le schimba locul pentru a avansa în detrimentul altora?”.
- Exista cineva ascuns care le păzea?
- Nu, dar în spatele fiecărei pietre era o „babușka”, o bătrânică aprigă care ar fi sancționat imediat nedreptatea, furtul. Ar fi fost o catastrofă mondială să miști o piatră și să fii prins. Bine, eu, născută în anii ’70, am ratat la mustață această tradiție pierdută astăzi. Dar au trăit-o părinții mei, iar eu am văzut, am atins o astfel de piatră. Vecina noastră din Berd avea o astfel de piatră, pe care desenase cu vopsea o mare cruce roșie, pentru a o distinge de a altora. Era semnul ei. Eu am întrebat-o cum de a avut atât de mult curaj încât să picteze o cruce, se știe că în acei ani religia nu era tocmai preocuparea favorită a celor aflați la putere - comuniștii. Dimpotrivă. Atunci, vecina mucalită mi-a răspuns: „Cui îmi va reproșa că am făcut semnul crucii pe piatră îi voi spune că-i doar un banal X, cum poate demonstra că nu-i așa?”.
Butoiul cu pulbere
- Avea răspunsurile la ea.
- Viața a fost într-adevăr foarte dificilă pe atunci, dar umorul ne-a ajutat, iată, să depășim toate greutățile.
- Erau mai curajoși oamenii acelor vremuri, ori doar nevoiți să improvizeze, să se adapteze restricțiilor?
- Cum să spun… Fiecare era nevoit să fie curajos, era nevoit să dea din lăbuțe pentru a-și face smântâna de zi cu zi, altfel s-ar fi înecat în propriul lapte.
- Acum, în Berdul actual nu mai e nevoie de pietrele acestea care țineau locul oamenilor la cozile pentru mâncare, ori la alte cozi de extremă necesitate. Dar ce nevoi au berdenii astăzi?
- Astăzi alte nevoi sunt generate de situația politică și economică deloc ușoare în zonă. Întreaga regiune de fapt este un butoi cu pulbere și dacă ne uităm spre Iran, de pildă, ne dăm seama că totul ar putea exploda în orice moment. Totul s-ar putea transforma din nou într-un război sângeros. Și evident că oamenilor li s-a luat de aceste nesfârșite conflicte, vor și ei pace, o brumă de bunăstare și sănătate pentru copiii lor. Nu-i mai vor angajați în alte dureroase încleștări în timpul cărora să-i aștepte acasă cu inima cât un purice. Și totuși în ciuda acestor tensiuni sunt convinsă cu niciun berdean nu și-ar părăsi locul de baștină. Chiar și părinții mei, care au deja mai bine de 80 de ani, nu au părăsit orașul nici în cele mai grele vremuri. Au o mică grădină pe care au împărțit-o pe din două: într-o jumătate, mama a plantat flori, iar în cealaltă jumătate tata îngrijește usturoi. De fiecare dată când merg în Berd, mai ales pentru a-i convinge să meargă cu mine, ei îmi răspund serioși: „Dar nu putem să ne abandonăm recolta”. Între noi fie vorba, tatăl meu nu este un agricultor foarte bun. Mama spune despre el: „Acum din nou o să planteze un sac de cartofi și o să culeagă două găleți de gândaci de Colorado!”.
Poreclele-nume
- Se întâmplă și la noi, oamenii se dezlipesc greu sau deloc de țarina lor unde practică o agricultură de subzistență. Oricum, emoționante dezvăluiri. Mă întorc totuși la pietrele-memorie: alde Trusikanți chiar au existat în realitate? Rămân savuroase rândurile în care sunt evocați și dau seama despre umorul berdean, umorul tău molipsitor până la urmă (am și-acum în minte povestea cu drojdia care-a umflat și-a revărsat haznaua - „Din cer au căzut trei mere”). Chiar așa, Narine: ce rol a jucat și joacă în viața ta de zi cu zi (inclusiv în viața de scriitoare) umorul?
- Sigur că Trusikanți au existat și există și în ziua de astăzi. De exemplu, nepotul bătrânilor Trusikanți a devenit un om înstărit, a început să facă acte de binefacere în Berd, a construit chiar și o șosea. Dacă ești străin și vii în Berd, localnicii îți vor povesti imediat ce vor apuca să te cunoască tot ce-a făcut și-a dres fiecare pentru comunitate. Cutare a făcut fântâna aia, cutare a făcut nu mai știu ce… Pare așa o nebunie, ai zice că fac mișto de tine… Mai avem un neam care se numește Bocikanț, pentru că unul dintre strămoși era gras ca o butie. Întreaga familie, toți moștenitorii, poartă de două sute de ani această poreclă căpătată de înaintașul lor. Ironia face ca toți acești nepoți și stră-strănepoți să fie slabi și trași la față. Și mai este o altă familie, Mazutanț, de la „mazuț”, care înseamnă „țiței” - pentru că moșul lor era un bărbat măsliniu, cu pielea foarte întunecată - care s-a ales cu o poreclă de care nu-i cale să mai scape. Pentru noi, poreclele transformate în nume de familie e ceva obișnuit. Nu le punem pentru a râde de acei semeni, pur și simplu așa s-a întâmplat. Străinii care ajung în Berd sunt însă foarte uimiți de aceste obiceiuri, nu înțeleg de ce continuăm să numim cu porecle foarte vechi niște oameni care nu mai au prea multe în comun cu strămoșii lor.
Umorul, ca armă a supraviețuirii
- Să știi că și la noi e o practică veche, mai ales la sat, în zonele rurale. Nu există sat fără porecle care mai de care mai hilare, porecle după care oamenii locului se recunosc mai ușor decât după un nume cu rezonanțe comune. De altfel, multe dintre aceste „alinturi” s-au transformat până la urmă în nume oficiale.
- Da, dar să vezi cum e să capeți o poreclă-nume precum aceea a unui alt neam de-ale mele din Berd. I se spune Diaree, de la cuvântul rus „ponos”, care înseamnă chiar asta, „diaree”.
- Diaree…
- Da, dar să vezi de ce - ha, ha, ha!
- Așa.
- Strămoșul era un tip foarte fricos, iar la noi despre astfel de oameni se spune că fac pe ei de frică. Bine, se spune mai direct…
- Am înțeles, îmi sună foarte cunoscut, la fel se spune și printre români despre un om temător, laș. Dar să te alegi cu un astfel de nume pentru că un strămoș s-a dovedit nu știu când fricos, mi se pare prea mult.
- Așa că ce să mai zică Trusikanții cu drojdia lor care a umflat haznaua, ei se pot considera norocoși.
- Uite că râd și mă simt bine nu doar citind cărțile tale, ci și vorbind cu tine despre ele, ceea ce-i minunat, Narine, mai ales că râdem împreună. E clar, umorul e una din pecețile tale nu doar de scriitoare, ci și de om, de copil al Berdului.
- Mie îmi pare că umorul face parte din însăși identitatea armeană. Armeanul a învățat și știe să râdă chiar și în cele mai grele momente.
- Sau mai ales atunci.
- Da, pentru a putea depăși mai ușor marile cumpene.
Despre Narine Abgarian
Narine Abgarian s-a născut în 1971 la Berd, în Armenia, într-o familie de intelectuali, bunicul patern fiind supravieţuitor al genocidului armean. A absolvit Universitatea Lingvistică de Stat V. Briusov din Erevan, din 1993 mutându-se la Moscova. S-a remarcat cu un blog pe care l-a ţinut mai mulţi ani. Textele sale despre o fetiţă numită Maniunea au suscitat un mare interes, iar în 2010 a publicat prima carte pentru copii dedicată acestui personaj, pentru care, în 2011, i s-a decernat Premiul Național Rukopis Goda (Manuscrisul Anului). Au urmat Maniunea pișet fantasticeski roman (Maniunea scrie un roman fantastic, 2011) și Maniunea, iubilei Ba i procie trevolnenia (Maniunea, aniversarea lui Ba și alte peripeții, 2012). Pornind de la trilogia ei, s-a realizat un serial TV de zece episoade. Culegerea de povestiri Semion Andreici. Letopis v karakuliah (Semion Andreici. Letopiseţ în mâzgălituri, 2012) a fost desemnată cea mai bună carte pentru copii a deceniului în Rusia și i s-a decernat Premiul BABY-NOS în 2013. Romanele pentru copii Bunicul de ciocolată (Șokoladnîi dedușka, 2014; Humanitas Junior, 2024) și Bunicul de ciocolată. Secretul vechiului cufăr (Șokoladnîi dedușka: Taina starogo sunduka, 2018; Humanitas Junior, 2025) s-au bucurat de asemenea de mare succes.
Marea lovitură
Volumele de povestiri și romanele sale au impus-o drept una dintre cele mai importante voci ale literaturii actuale; dintre acestea, amintim: Ponaehavșaia (Imigranta, 2011), Oameni care vor fi mereu cu mine (Liudi, kotorîe vsegda so mnoi, 2014; Humanitas Fiction, 2025), Zulali (2016), ecranizare în 2021, Liudi nașego dvora (Oameni din curtea noastră, 2016), Viața e mai dreaptă decât moartea (Dalșe jit, 2018; Humanitas Fiction, 2024). A cunoscut succesul internaţional odată cu traducerea în peste 30 de limbi a bestsellerului Din cer au căzut trei mere (S neba upali tri iabloka, 2015; Humanitas Fiction, 2021), distins, în 2016, cu Premiul Iasnaia Poliana. În 2020 a publicat Simon (Humanitas Fiction, 2023), roman câștigător al Bolșaia Kniga - Premiul cititorilor, devenit, de asemenea, bestseller, iar în 2022, volumul de povestiri Molceanie țveta (Tăcerea culorii). În 2015, Narinei Abgarian i s-a acordat Premiul Literar Aleksandr Grin pentru contribuţia excepţională la dezvoltarea literaturii naționale, iar în 2020 The Guardian a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni. În 2022 s-a mutat din Rusia în Armenia natală, iar în prezent trăiește în Germania.
Despre Anton Breiner
Dialogul cu Narine Abgarian a fost înlesnit în limba rusă de distinsul traducător Anton Breiner (căruia îi mulțumim pe această cale), lector de limbă și literatură rusă la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București. Anton este specializat în literatura rusă din secolul al XIX-lea și predă cursuri pe această temă, precum și cursuri de limbă rusă, la nivel de licență și masterat. De asemenea, este redactor la Serviciul rus al Radio România Internațional. Este responsabil cu redactarea, traducerea și editarea diverselor materiale pe teme sociale, politice și culturale pentru emisiunile în limba rusă. În plus, este interpret de conferințe și traducător cu peste 25 de ani de experiență.
„Oameni care vor fi mereu cu mine” a fost cea dintâi încercare conștientă de a scrie o carte pentru adulți - Narine Abgarian, scriitoare
Arătam probabil ca o idioată cum stăteam eu așa cu textul în față, scriam și râdeam, scriam și iar râdeam. Nici asta nu-i chiar normal, nu? Mă simțeam ca un tânăr derbedeu fără nicio grijă - Narine Abgarian, scriitoare
Berd e un loc de basm, un fel de Macondo, ori un Yoknapatawpha al lui Faulkner în care pot să mă refugiez, să mă ascund, un loc în care nimeni, niciodată, nu poate să-mi facă nimic rău - Narine Abgarian, scriitoare
Părinții mei au în Berd o grădină pe care au împărțit-o pe din două: într-o jumătate mama a plantat flori, iar în cealaltă jumătate tata îngrijește usturoi - Narine Abgarian, scriitoare
Între noi fie vorba, tatăl meu nu este un agricultor foarte bun. Mama spune mereu despre el: «Acum din nou o să planteze un sac de cartofi și o să culeagă două găleți de gândaci de Colorado!» - Narine Abgarian, scriitoare
Armeanul a învățat și știe să râdă chiar și în cele mai grele momente - Narine Abgarian, scriitoare
Întreaga regiune în care se găsește Armenia este un butoi cu pulbere și dacă ne uităm spre Iran, de pildă, ne dăm seama că totul ar putea exploda în orice moment - Narine Abgarian, scriitoare