Şi starea mea de tristeţe naşte încă o metaforă a dezamăgirii, Naţionala a semănat cu o rufă stoarsă şi rămasă mototoală pe sârmă, sub privirea oamenilor. Bineînţeles că scorul 0-2 ne-a izbit tare, ne trebuia o victorie liniştitoare cu 2-0 şi ne-am trezit noi învinşi cu acest scor inversat faţă de visările noastre. Dar mai întristător decât scorul defavorabil a fost umilinţa de a fi reprezentaţi de o echipă incapabilă să însăileze 3 pase, bramburită în defensivă de atacurile suedezilor: simple, directe, înţepătoare, fără nici un fel de artificiu, în stare să ridice tribunele în picioare. Parcă Naţionala noastră a jucat cu o minge dezumflată, singurul şut zdravăn, dar singurul, fiind expediat de debutantul Mogoş, despre care Contra amintea că l-a convocat că are 1,89 înălţime. Nicuşor Stanciu, cu a lui Slavia Praga, ţine piept lui Messi, Suarez, Busquet, iar în faţa suedezilor pare cu imaginaţia secătuită, nicio broderie, nicio lansare pentru atacanţi. Un meci nesărat, o mâncare de regim searbăd pentru 50.000 de români care au cântat să li se spargă pieptul „Deşteaptă-te, române!”. Suedia nu era Brazilia, Franţa, Italia, Olanda, pe care selecţionerii vechi - Iordănescu, Piţurcă -, criticaţi ca defensivi, le-au ţinut în frâu, totuşi, şi nu ne-am făcut de râs ca în partida decisivă cu suedezii, limpezi, disciplinaţi, organizaţi, dar nu cu veleităţi de artişti ai balonului. Neputinţa tricolorilor a lăsat un gust neplăcut unei ţări întregi. Acum ne mai agăţăm de o speranţă anemică, un drum de consolare, calificarea la turneul final prin Liga Naţiunilor, semifinala am putea-o disputa cu Scoţia sau Islanda, iar finala cu Norvegia, Bulgaria, Israel. Cei care au afirmat că Naţionala a fost o pălărie prea mare pentru Contra au fost indulgenţi, pălăria a fost atât de nepotrivită că i-a căzut peste ochi lui Cosmin.
Contra trebuie înlocuit fără ezitare, repede. A dovedit bâjbâială în alegerea strategiilor, a sistemului de joc, a selecţiei de jucători, schimbă aiuritor abordarea de la meci la meci. Fără diplomaţie, a iscat conflicte cu unii fotbalişti: cu Mitriţă, cu Săpunaru, cu Ionuţ Radu, catalizatorul naţionalei de tineret, l-a înjurat de morţi pe Puşcaş. Se întâmplă ca lumea întreagă să se isterizeze la o acuzaţie umflată de unii la vorbele rasiste strigate din tribunele unor ţări. Isaak, suedezul, s-a plâns că a auzit zgomote şi ironii rasiste în Arena Naţională, o exagerare, fasoane de parcă se aşteaptă ca din peluze să audă lieduri, poezii mângâietoare. Antrenorul Suediei a declarat apăsat că el n-a auzit scandări rasiste în meciul din Bucureşti. Spectatorii români au fost cuminţi, nu le-au fluierat imnul ca în alte ţări. Fanii suedezi au petrecut alături de români în Centrul Vechi, într-o frumoasă amiciţie, un suedez a dansat beat pe mese până i-au căzut pantalonii. Ce rasism la români?! Tribunele îl ovaţionează pe negrul Gnohere, pe tuciuriul vrăjitor de balon Eric, pe brunetul la piele Omrani.