Format la școala romantismului german de tip Biedermeier și a culturii greco-latine, George Coșbuc a valorificat folclorul la nivelul unui „clasicism țărănesc” cu subtile deschideri moderne. „Buna cunoaștere a limbilor elină și latină, din care se va alimenta ca scriitor și traducător, o deprinsese în gimnaziul românesc din Năsăud, iar primul poem notabil (după o activitate precoce) i-a apărut în revista Familia, cu dedicația «lui Petöfi»... Va fi adus, către 1890, la cenaclul Junimea de Ioan Slavici - via revista Tribuna, unde publica poeme și basme în versuri după ce abandonase Universitatea Franz Josef din Cluj-Napoca după doar doi ani de frecvență (1884-1886)”, punctează criticul literar Paul Cernat în deschiderea unei strălucite (mini)biografii dedicate poetului ardelean. Dar să-i facem loc în continuare: „Multe din poemele sale - apreciază Cernat - au intrat ele însele în folclor și, prin intermediul canonului didactic, în memoria generațiilor de elevi. Poet social-politic fulminat, cu impact și azi («Noi vrem pământ!», «In opressores»), rapsod dedicat al nației («Sunt suflet în sufletul neamului meu/Și-i cânt bucuria și-amarul») acest performer al eposului eroic în versuri («Decebal către popor», «El Zorab», «Trei, Doamne, și toți trei…»), al idilei cochet-sentimentale («Dușmancele», «Cântecul fusului», «Nu te-ai priceput») și al baladei fantaste (capodopera «Nunta Zamfirei», «Moartea lui Fulger»), nu s-a limitat la inspirația autohtonă, ci a abordat dezinvolt formele clasice ale poeziei universale (gazelul ș.a.), schimbând derutant decorurile”.
Acuzații fanteziste de plagiat
Mai departe, cu profesorul Paul Cernat la catedră: „Volumele «Balade și idile», «Fire de tort», «Cântece de vitejie» (cronică a Războiului de Independență), «Ziarul unui pierde-vară» ș.a. vădesc un artist în același timp cult și popular, rafinat și simplu: un maestru neegalat al versificației, dublat de un moralist robust, capabil să construiască ample narațiuni dramatice sau grațioase poeme «pe roluri». Coșbuc s-a ilustrat, de asemenea, în pasteluri («Vara») și în secvențe de viață rurală, ca în breugheliana «Iarna pe uliță». A rămas faimos prin cantabilitatea trepidantă a versurilor”. Afirmat, via Ioan Slavici, la „Tribuna” din Sibiu, fondator, alături de I.L. Caragiale și Alexandru Vlahuță, al revistei „Vatra” (1894), George Coșbuc a colaborat la mai multe publicații ale epocii și a participat activ la proiectele de reformare culturală a satului. A colaborat o vreme și la „Semănătorul”. „Afirmarea sa rămâne totuși legată de cercul «Convorbirilor literare»”, opinează Paul Cernat. Ca și amicul Caragiale, Coșbuc a făcut obiectul unui proces fantezist de plagiat. Către sfârșitul verii anului 1893, când protipendada bucureșteană se delecta cu „Baladele vesele și triste”, abia apărute la Socec, o broșură de 44 de pagini tipărită la Iași sub titlul „Adevărul asupra poeziile d-lui Gh. Coșbuc” și editată de Gr. Lazu, contesta originalitatea câtorva versuri din volum. Calomnia lui Lazu, grefier judecătoresc, a stârnit consternare, dar și un proces literar ce avea să dureze zece ani. Total nefondate, acuzațiile de plagiat aveau să fie respinse de cele mai importante figuri ale culturii române. În acest sens a rămas notorie o scrisoare a lui P.P. Negulescu adresată din Berlin lui Titu Maiorescu: „M-a indignat în adevăr peste măsură infamia scandalului ce se face cu bietul Coșbuc. E un veninos asalt de pigmei în contra unui incontestabil talent literar”.
Inegalabil tălmăcitor
„Inspirate de teoriile lui Max Müller - mai evidenția Paul Cernat -, studiile despre substratul indo-european al literaturii populare și despre speciile folclorice (ghicitori, proverbe, balade, bocete ș.a.) au fost confirmate de cercetările lui Mircea Eliade, iar cunoștințele sale despre cultura orientală, persană și indiană sunt apreciabile pentru acea vreme”. George Coșbuc a fost și unul dintre cei mai înzestrați traducători români dintotdeauna. Întâlnirea cu românistul italian Ramiro Ortiz i-a trezit poetului din Hordou interesul pentru Dante și l-a făcut să învețe singur limba italiană pentru a traduce „Divina Comedie”. Rezultat (și) al unui stagiu de câteva luni la Florența, în Italia, prima tălmăcire românească a poemului dantesc - remarcabilă pe ansamblu - are multe soluții ingenioase, iar notele ample rămase în manuscris conțin destule interpretări stimulative. Tipărită postum, traducerea lui Coșbuc a rămas neegalată până astăzi - consideră Paul Cernat. De referință rămân și traducerile din „Odiseea” lui Homer, din „Eneida” și „Georgicele” lui Vergiliu, din Byron („Mazepa”) și literatura orientală („Kalidassa - Sakuntala”, „Antologia sanscrită” ș.a.).
Depresia
În ultimii ani de viață, Coșbuc a avut parte de onoruri (membru titular al Academiei în 1916), dar și de o traumă: în 1915 îi moare, într-un accident de automobil la Bălești, în Gorj, unicul fiu (Alexandru, ale cărui înclinații poetice se manifestaseră în revista Chemarea a lui Ion Vinea). După decesul băiatului, poetul a avut o cădere psihică. S-a izolat, n-a mai scris, n-a mai publicat. Momentele de deznădejde aveau să fie semnalate de Nicolae Iorga: „O mare nenorocire a atins pe George Coșbuc. N-a fost om care, știind bucuriile și durerile unui părinte, să nu-și șteargă o lacrimă atunci când inima cea mare sângera de cea mai înspăimântătoare rană, care niciodată nu se poate închide”. Autorul „Firelor de tort” nu și-a mai revenit din depresie, murind prematur în Bucureștiul aflat încă sub ocupație germană. Noncombatul din perioada războiului i-a fost taxat de unii drept colaboraționism... „Rămâne cel mai valoros poet român de la granița dintre secolul al XIX-lea și al XX-lea, creator elevat al unui model popular capabil să emoționeze și să entuziasmeze peste mode și timp”, a încheiat Paul Cernat.
De la spanac și buruieni, la „copacul” Coșbuc
În 1893, când Socec a editat volumul „Balade vesele și triste”, un text nesemnat din „Moftul român” (2 iunie 1893), atribuit ulterior prietenului I.L. Caragiale, ridica în slăvi calitățile de poet ale lui Coșbuc: Caragiale, despre Coșbuc: „Pe câmpul vast al publicisticii române, pe care crește atâta spanac des și abundent, a apărut în sfârșit zilele acestea și un copac și e așa de mândru și așa de puternic, că mii și mii de recolte de buruieni se vor perinda și el va sta tot mereu în picioare, tot mai sănătos și mai trainic, înfruntąnd gustul actual și vremea cu schimbările ei capricioase și făcąnd din ce în ce mai mult fala limbii noastre romąnești - un volum de Balade și idile de George Coșbuc”. Bine-i să ai amici cu condei ascuțit, nu.
A dat chix ca prozator
Autorul „Cântecelor de vitejie” și-a încercat mâna în mai multe domenii: „La un nivel net inferior, neglijabil, se află proza de călătorie («Din țara Basarabilor») și cea eroizantă: «Războiul nostru pentru neatârnare», «Povestea unei coroane de oțel» (1899 - relațiile cu regele Carol I au fluctuat...). Ca publicist, pedagog și funcționar cultural George Coșbuc a fost un actor important al national building-ului de la 1900, patronat de eruditul Spiru Haret și de enciclopedistul Nicolae Iorga la «Sămănătorul»”, mai sesiza Paul Cernat.
Versuri de amor, la debut
Consacrat și respectat, George Coșbuc făcea mărturisiri sincere despre primele versuri trimise la gazetă: „Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani, într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai am și nici nu știu ce era, însă îmi amintesc că a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardelenești”.
Origini
La începutul secolului al XVII-lea, o familie de iobagi români fugea de pe moșia unui grof de pe Valea Ilișua (aproape de Dej) și se stabilea în ținutul liber al Năsăudului, pe Valea Sălăuța, în satul Hordou. „Din această familie de fugari se trage neamul coșbucenilor”, menționa Gavril Scridon în cronologia primului volum publicat de Fundația Națională pentru Știință și Artă în colecția „Opere fundamentale”: „George Coșbuc. Poezii”.
104 ani au trecut de la moartea prematură a lui George Coșbuc (20 septembrie 1866 - 9 mai 1918)
„George Coșbuc? Un destin dramatic și un mare rapsod cult, capabil oricând de reveniri spectaculoase în actualitate”, Paul Cernat, critic literar
C. Boșcu a fost pseudonimul-anagramă sub care George Coșbuc a semnat mai multe poeme, în special la începutul activității literare
„Coșbuc a răsărit deodată, fără să-l știe nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor și bisericuțelor bucureștene”, Liviu Rebreanu, în ziarul „Lumina”, 14 mai 1918
George Coșbuc a introdus în lirica românească gazelul, produs literar specific Orientului