Decăderea, sau mai dulce spus înstrăinarea şi renunţarea la tradițiile satului românesc, urmărită prin viața unei familii timp de trei generații, este subiectul cărţii propuse de Jurnalul în această săptămână. Poveștile Tobârlanlilor - porecla membrilor unei familii din Argeș -, ne poartă prin farmecul aparte al satului românesc din vremea legionarilor, comuniștilor și „capitaliștilor”. Autorul Ion Toma Ionescu ne mărturiseşte că a scris cu sufletul această carte.
Care e povestea cu Tobârlanii? Cine sunt şi ce vor ei? Ion Toma Ionescu, unul dintre Tobârlani şi autorul cărţii, ne luminează: „În Merişanii de Argeş, satul de baştină al copilăriei mele, bunicul meu nu-şi purta numele, dorind probabil să şi-l ferească de poreclă. În şapte sate sau şaptezeci, extinzând demersul - nicăieri şi nimeni, nu ştiu să-şi fi purtat porecla atât de mândru, pe uliţele prăfuite ale începutului şi până aproape de sfârşitul secolului trecut. Tobârlan. Doamne, ce nume viguros, cât orgoliu, răzvrătire, dar şi nedumerire totodată pentru noi nepoţii, strigaţi mai târziu, «de-ai lui Tobârlan», fără ca numele noastre adevărate, rostite doar când erau citite în catalog de învățători şi profesori, să fie ştiute întregi de cineva în comunitatea locului.
Nu decăderea satului, mai repede o înstrăinare, o despărţire de tradiţii, de concepţii instaurate ca reguli validate de timp. Dar cartea se ocupă cu preponderenţă de personaje reale, neamul Tobârlanilor, de vieţile lor, descoperindu-le labirinturile sinuoase, capacitatea sau incapacitatea de sincronizare cu etapele istorice pe care le parcurg, dar mai presus de toate este exerciţiul cunoaşterii de sine a autorului prin trăirile în contact direct sau imaginar cu personajele sale.
Cât adevăr şi câtă ficţiune? Măsura este imposibil de cuantificat atât timp cât bunicul Tobârlan, personaj cumva mitic, atunci când urcă la cer negociază cu Dumnezeu sǎ-i aducă acolo coverga şi pământul din luncă, înconjurat de râu. Şi să-l lase să-şi adune toate neamurile pe insulă, fără ca El să se amestece în treburile sale.
Cât adevăr şi câtă ficţiune în povestea de dragoste cu Maria, imaginară sau nu, mereu alta şi mereu aceeaşi! Ea îl însoţeşte pe autor pretutindeni cu nepătrunsul mister. A nu se căuta legătura incestuoasă la Crucea de Piatră, în cer! Citiţi cu atenţie, ea nu există!... Cât despre Guşterele, aşa cum s-a numit cartea la primele două ediţii, n-avem ce face dacă simbolistica lui nu va fi înţeleasă, nici acum când am mai adăugat indicii!...”.
De la Uzina Dacia, la proză şi poezie. Cum s-au împăcat cele două lumi ale autorului? Ne explică Ion Toma Ionescu: „Uzina este o altă lume. Ni se pot da în viaţă cel puţin două lumi paralele. Pe aceea am încercat să o descriu în Dosarul Albaştrii. Fenomenul Piteşti 1971. O carte care mă va urmări cât mai am de trăit şi probabil şi după, mai abitir decât securitatea dinainte de ’89. Uzina - mi s-a dat ca pedeapsă într-un proces public de demascare ca duşman al poporului, în loc de puşcărie - pentru reeducare. În anii ’70 era un alt nivel decât cel al anilor ’50, mult mai sofisticat. Aşa cum scria în dosarul de urmărire informativă pe care l-am studiat la CNSAS, în scenariul securiştilor (fantezist şi prost întocmit), făceam parte dintr-un grup literar pe care tot securiştii l-au botezat Albaştrii, după numele Albastru pe care noi un grup de tineri piteşteni cu aplecare spre scris voiam să-l dăm propriei noastre reviste, la înfiinţarea căreia pornisem cu entuziasm juvenil. Comentam duşmănos regimul, audiam postul de radio Europa Liberă, scriam o proză sau o poezie pesimistă, absurdă, elogiam modul de viaţă occidental. Este de fapt singura legătură cu cel de-al doilea titlu al cărţii, Fenomenul Piteşti 1971 care adesea a creat confuzii.
Am lucrat la Uzină în serviciul Calităţii produselor, la secţia Cutii viteze, preţ de 40 de ani, înţelegând cu un pas mai devreme că orice s-ar întâmpla trebuie să rămâi în serviciul oamenilor. Lucrând după puterile mele la subminarea expresiei «merge şi aşa» pe care am găsit-o încetăţenită la începutul «reeducării» mele şi pe care, nedezminţindu-mă, am căutat s-o subminez, reuşind întrucâtva, m-am dedicat acestei activităţi sub emblema expresiei la modă în acei ani, Eu produc, eu controlez, eu răspund, lăsând deoparte pentru o perioadă lungă preocupările literare abia începute, ajutat fiind de dreptul ce mi se luase de a mai publica în revistele literare.
A venit Decembrie ’89, au venit apoi francezii la uzină, eu am rămas în continuare acolo, de data asta într-un mod de lucru occidental. Mi-am reluat activitatea literară debutând târziu cu un volum de versuri, Pasărea ceţii (1995), după care lucrurile s-au aşezat, recuperând şi rânduind în bibliotecă aproape 20 de cărţi publicate: poezie, proză şi eseu.
Am amintit aici despre cele două cărţi esenţiale pentru mine, Tobârlanii - care apare acum într-o serie de prestigiu a Editurii Hoffman cu Ziarul Jurnalul şi Dosarul Albaştrii, sper să fie un proiect viitor. Lecturi plăcute!”.
Scriitorul Ștefan Mitroi, bun prieten cu autorul Ion Toma Ionescu, ne îndeamnă în stilul său să citim cartea: „Mai rar inimă de scriitor care să se priceapă și la povestit, și la iubit, în același timp. De fapt, la Ion Toma Ionescu povestitul și iubitul sunt unul și același lucru. Pipăiți-i cu vârful inimii cuvintele și vă veți convinge”.
Nu rataţi, începând de astăzi, Jurnalul şi cartea „Tobârlanii”, o lectură de suflet pentru cei care au trecut şi au trăit în magia satului românesc.