Intelectualii rasați întreabă ironic dacă Nobelul pentru Literatură luat de Bob Dylan nu era un Grammy și dacă la anul nu-i va veni rândul lui Tudor Chirilă.
Problema lor este însă că ei iau Nobelul prea în serios. Eu îl consider pe Dylan mai important, fiindcă, dacă ne uităm, trupele de succes sunt tot acelea în care cântă rockeri pensionari. Unii chiar mai și mor în preajma scenei, precum Kilmister de la Motörhead, sau sunt pe cale să-și piardă auzul, ca Johnson de la AC/DC.
Dar important e că muzica rock a anilor 60-70 era mai vie, mai autentică, mai liberă și mai inovativă decât cea actuală. Atunci a apărut “Subterranean Homesick Blues” a lui Dylan, care diferă de muzica de astăzi, ce are un gust artificial, inautentic, prea căutat, prea “industrial” și aseptic.
De fapt, muzica a involuat în paralel cu libertatea. America acelor ani era, încă, în bună măsură, o societate liberă, chiar dacă se distingeau germenii viitoarei etatizări și corporatizări. Iar muzica era parte a contraculturii care încerca să se opună acestor forme de involuție a libertății.
Iată de ce Dylan e mare și mai presus de Nobel. Și sigur că are legătură cu literatura, fiindcă muzica se face pe versuri, în care el a excelat, la fel ca Jim Morrison de la The Doors, căruia fanii îi mai aduc omagiul în cimitirul parizian Père-Lachaise. Iată o recunoaștere mai presus de critică, de Nobel, care e una a pieței.
Acești rockeri au încărcat societatea cu creativitate timp de mai multe decenii, până în epoca corporațiilor, când aceasta a încetat să mai aibă idei. Și, ca întotdeauna, inflația de reglementări și deflația de libertate pe care s-au clădit corporațiile se exprimă cel mai bine monetar. La Woodstock-ul din ‘69, abonamentul pe trei zile a costat 18 dolari. Abonamentul, tot pe trei zile, la festivalul contemporan de la Coachella, costă 375 de dolari.