Operațiunea Overlord, cum a fost redenumită, avea să reprezinte însă și un context prielnic pentru ciocnirea orgoliilor lui George al VI-lea, monarhul Marii Britanii, și Winston Churchill, prim-ministrul său.
Reunite în cadrul unei ședințe strict secrete în Dowing Street pentru a pune la punct ultimele detalii legate de Operațiunea Overlord, „gulerele albe” britanice au ascultat cu gura căscată planul îndrăzneț al regelui George al VI-lea de a fi prezent, în timpul atacului, la bordul unei nave, alături de soldați. Mai mult, monarhul i-a aruncat mănușa și prim-ministrului Winston Churchill. Presat de consilierii îngroziți de o asemenea perspectivă riscantă, George al VI-lea a renunțat într-un final la ambiția sa. Nu și premierul Churchill, hotărât să-și pună viața în pericol doar pentru a se afla pe un crucișător al victoriei finale. S-a discutat aprins o după-amiază întreagă, s-au făcut și s-au desfăcut scenarii. Fără niciun rezultat.
Riscurile lui Winston Churchill
Secretarul regelui, recunoscut pentru calmul desăvârșit, a explodat după ce George al VI-lea l-a chestionat, alarmat de trăsăturile încruntate, ce-l deranjează: „Sire, mă gândeam că ideea de a-i permite premierului această toană nu v-ar ușura deloc sarcina, mai ales în cazul în care veți fi nevoit să găsiți un nou prim-ministru în plină acțiune de debarcare a trupelor”. Lovit în propriul orgoliu, Winston Churchill a izbucnit la rândul lui: „Am aranjat deja totul”. Inspirând adânc și mustind de indignare, nobilul englez a enumerat apoi toate deplasările - în SUA, în Orientul Mijlociu, la Moscova, la Teheran etc. - și toate riscurile asumate în acel război. A fost momentul în care a ripostat și regele, arătând că toate acele eforturi fuseseră necesare din rațiuni strategice, pe când ambiția de a fi de față la consumarea luptei decisive e încărcată de riscuri enorme și, mai ales, inutile.
Îmblânzirea leului
Considerându-se - și pe bună dreptate - principalul artizan al strategiilor (câștigătoare) urmate de Marea Britanie în decursul anilor care se scurseseră de la începerea celui de-al Doilea Război Mondial, Winston Churchill n-a putut și n-a vrut să cedeze. În acea zi, s-au despărțit bodogănind. „Sunt foarte contrariat de maniera egoistă în care prim-ministrul vede problema”, avea să comenteze George al VI-lea după revenirea la palat. „Amiralul Ramsay, comandantul suprem al forțelor navale ale Operațiunii Overlord, îl va implora pe rege să-i scrie lui Churchill pentru a-l ruga să renunțe la această nebunie - remarca istoricul Jean de Cars. Imediat, George al VI-lea îi va adresa o scrisoare leului încăpățânat, arătându-i că înțelege motivațiile lui personale, dar și reamintindu-i misiunea ce-i revine ca șef al guvernului”.
Jocul orgoliilor (rănite)
Mesajul regelui reflecta mândria princiară rănită, dar și un soi de joc copilăros pe care bărbații nu vor înceta să-l practice probabil niciodată: „Te rog, gândește-te la situația mea - îi scria George al VI-lea lui Churchill. Sunt mai tânăr decât dumneata, sunt marinar și, în calitate de rege, sunt în fruntea celor trei armate. Nimic nu mi-aș dori mai mult decât să merg pe mare, dar am decis să rămân aici. Este corect, atunci, ca dumneata să vrei să faci în continuare ceea ce mi-ar fi plăcut și mie să fac?” Churchill nu avea să răspundă acestei frustrări. Era deja în drum spre cartierul general al lui Eisenhower, la Portsmouth.
Telefonul din trenul spre Portsmouth
Cum a aflat vestea, regele, ambiționat, i-a telefonat secretarului personal și l-a anunțat că va porni pe urmele lui Churchill, cu mașina, pentru a-l prinde din urmă și a-l împiedica să-și pună în aplicare intențiile. Secretarul, care a înțeles fără îndoială miza acestor orgolii, l-a prins, la rândul lui, la telefon chiar pe Winston Churchill, aflat în trenul cu destinația Portsmouth. Odată comunicate dispozițiile ferme ale regelui, premierului nu i-a rămas decât să cedeze: „Mă înclin în fața dorințelor și a ordinelor majestății Sale!” „De fapt - aprecia istoricul Jean de Cars -, Churchill era furios. După atâția ani de curaj și obstinație, nu e greu să ne imaginăm nemulțumirea lui”.
Permisiune pentru rege
De remarcat că Winston Churchill a ajuns tot înaintea lui George al VI-lea pe plajele din Normandia, doar că a făcut-o la șase zile distanță de debarcarea propriu-zisă, adică la 12 iunie 1944. „După ce l-a felicitat pe Montgomery, a doua zi, la dejunul de marți cu regele, de la Palatul Buckingham, Churchill i-a acordat lui George al VI-lea permisiunea de a merge, la rândul lui, în Normandia. Ceea ce suveranul va face în data de 16 iunie”, mai observa, ironic, istoricul Jean de Cars.
1.213 nave de război
Forța expediționară a Aliaților destinată debarcării în Normandia a fost alcătuită din 1.213 nave de război, 4.126 de ambarcațiuni de desant, 736 de nave auxiliare și 864 de nave comerciale. Doar efectivul trupelor navale ajungea la 195.700 de soldați. Germanii au fost, după cum știm, copleșiți.
Parașutiștii au fost cheia debarcării
Un rol-cheie în reușita debarcării din Normandia l-au jucat trupele de parașutiști. Mii dintre aceștia se aflau deja în spatele liniilor germane în zorii zilei de 6 iunie 1944. Ei au ajutat la neutralizarea bateriilor de coastă, la distrugerea podurilor de pe râurile Orne și Dives, ușurând pătrunderea forțelor aliate în teritoriu.
3 milioane de soldați au trecut Canalul Mânecii (în Franța) să lupte împotriva Germaniei naziste la 6 iunie 1944, în ceea ce a constituit cea mai mare acțiune militară amfibie din istoria omenirii
Sunt mai tânăr, sunt marinar și, în calitate de rege, sunt în fruntea celor trei armate. Nimic nu mi-aș dori mai mult decât să merg pe mare, dar am decis să rămân aici. E corect, atunci, ca dumneata să vrei să faci în continuare ceea ce mi-ar fi plăcut și mie să fac?”, George al VI-lea, într-o scrisoare către Churchill
„Churchill era furios. După atâția ani de curaj și obstinație, nu e greu să ne imaginăm nemulțumirea lui”, Jean des Cars, istoric
„După ce l-a felicitat pe Montgomery, a doua zi, la dejunul de marți cu regele, de la Palatul Buckingham, Churchill i-a acordat lui George al VI-lea permisiunea de a merge, la rândul lui, în Normandia”, Jean des Cars, istoric
195.700 de soldați (aliați) număra doar efectivul trupelor navale care a debarcat la 6 iunie 1944 în Normandia