Apropo de cele spuse până acum, într-un context în care multă lume e răcită, dar nu mai e obligată să poarte mască și nu i se mai arată cum să se spele pe mâini, îmi vine brusc în minte perioada pandemiei, care a fost utilizată global pentru revitalizarea unei idei proaste recurente în istorie: eșecul piețelor. Teoretic, nu era ceva nou, pentru că toate crizele majore servesc drept pretexte pentru reafirmarea ei, inclusiv pentru a disimula intervențiile guvernamentale ce au reprezentat cauzele reale de fond ale respectivelor crize.
De asemenea, s-au falsificat teoriile care sprijină libertatea pieței, lăsându-se impresia greșită că autorii serioși ar susține în vreun fel că „piețele” ar fi caracterizate de „perfecțiune”. Nici vorbă. Ele sunt imperfecte (dar perfectibile), exact ca oamenii care participă la ele cu scopurile, planurile și acțiunile lor. Dar de vreme ce natura umană e imperfectă, nu există absolut nici un motiv pentru ca vreun grup uman „de elită” să-și impună cu forța întregii societăți propriile idei despre „binele public”.
Matricea ideii de „eșec al piețelor” are de obicei în centru o externalitate negativă de înaltă magnitudine. De ceva timp, acest rol central e jucat de schimbările climatice. Coronavirusul a venit mai de curând să întregească tabloul. Pe scurt, oamenii ar fi incapabili să-și coordoneze spontan și voluntar acțiunile astfel încât să țină sub control aceste riscuri, deci e nevoie absolut de intervenția statului.
Pe lângă că e cel puțin caraghios să vorbești despre „eșecul piețelor” după ce armata abia s-a retras de pe străzi unde a ținut business-urile închise, susținătorii intervenționismului uită să menționeze că nici în rândurile lor, nici în cele ale oligopolurilor corporatiste care sprijină acest tip de politici selecția managerială nu a fost realizată meritocratic, în condiții de concurență. Astfel, pentru crize s-a dat vina pe piață, pentru a se salva aparențele și pentru ca politicul să dicteze în continuare economicului, iar puterea să bată banii.
Încă o idee ar fi aceea că, atunci când apare hiperreglementarea, deciziile se iau netransparent. Nimeni nu ştie, de pildă, în cazul stabilirii unui prag al salariului minim de ce acesta se plasează exact la acel nivel!
Dar la fel de importantă mi se pare şi nuanţarea chestiunii climatice. Mă întrebam de curând dacă n-ar trebui invocate spiritele lui Franz Kafka şi Jaroslav Hašek - „tatăl” soldatului Švejk - pentru ca ei să stabilească dacă vremurile actuale n-ar trebui „încărcate” cu mai mult absurd sau să fie satirizate mai tare, dar cred că totodată ar fi bine să fie chemat şi Charles Darwin, ca să vedem ce ar spune despre vreme. De unde știm că echilibrul climatic pe planetă nu e dinamic, și din punctul de vedere al evoluției speciilor și mutațiilor acestora avem perioade când unele dispar și altele apar? De ce credem noi că trebuie conservat un echilibru static, cel de acum? Cum rămâne cu adaptabilitatea?